gourmet
(lui Traian)
pe vremea aia confundam canibalismul cu antropofagia
mâncam de foame
hulpavnic
ca un pui de sudanez ciocolata
– aruncată din elicopter de croix-rouge –
cu tot cu staniol şi puşca pe umăr
mi se umfla pântecul ca de naştere
regurgitam râgâiam adormeam năucă
ani de-a rândul cu un nod în gât
când îmi era sete
îmi înfigeam colţii fără să întreb
“te rog frumos lasă-mă să-mi înfig colţii
în beregata ta să îţi sorb sângele să mă satur”
nici măcar asta nu spuneam
politeţea îmi era necunoscută
habar nu aveam că este cea mai bună apărare
nu-mi puteam stăpâni muşchii feţei
grimasa de silă
scuipam de faţă cu toţi la masă
pe şervetul cu monogramă în farfuria de porţelan
cu dungă de aur uneori vomitam
bucăţi întregi de piele păroasă
se întâmpla să nu mestec
de atâta foame să înghit dintr-un foc
oraşe întregi colcăind de arşi
– suflarea lor încinsă îmi deschide ulcerul
între anotimpuri –
de când m-am săturat am devenit pedantă
aştept răsăritul de soare în straie de crengi
piatră seacă şi abur
mă confund cu tot ce se vede ca fără vreo teamă
pândesc printre crengi de sub pietre
– un cameleon o euglenă un virus -
îmi ascut ghearele cu grijă şi îl aştept
pe cel ce l-aş putea iubi
*
îmi amintesc într-o zi fotonică mă odihneam la marginea unei mări oarecare. mă încerca o poftă sărată – pentru prima oară pofteam – îmi limpezeam tălpile printre năvoade cu peşti putreziti şi meduze nomura. se poate să mă fi aflat pe ţărmul japoniei sau la marea moartă. nu mai ţin minte. de la o barcă mi s-a tras întâia indigestie adevărată. mi-a fost să mor de la atâtea jivine, mă întrebam, devorate cu tot cu dresor în cuştile lor nămoloase. prietenii mei adevăraţi s-au îngrijorat abia atunci. au verificat “nu a fost arca”. omenirea fusese salvată încă o dată dintr-o întâmplare. făceau cu rândul la patul meu reavăn, vorbeau încet îmi aranjau branula cu ceai – transfuziile mi-au fost intrezise – tata nu mă mai alinta pantacruelle nu mai glumea. era îngrijorat îmi aducea cornuri pline cu seminţe şi fructe, le răsturna peste cearşaf peste mine, salonul se îneca în miros de flori de gutui, ce rău mi-a fost seminţele prindeau rădăcini în carnea mea din braţele mele creşteau lujeri graşi. în gura mea pocneau muguri se deschideau corole, parfumul lor m-a cufundat într-un fel de coşmar botanic, părul se încâlcise se-nverzea ca matasea broaştei şi roua. roua se aduna curgea pe pereţi se ridicase până la fereastră. era să mor de înec în somn gata eram dacă nu ar fi venit vizita. când uşa s-a deschis valuri de rouă au năvălit din salon ca dintr-un acvariu. pe mine se asternuse nisip. fiul meu construia castele pe pântecul meu şi cânta. mi-era foame.
…
Comentarii recente