…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

Archive for Martie, 2008

Intoarcerea Cavalerului Acasa

“lost in translation * everyone wants to be found * with a single word”

Incepand de atunci, cu un singur cuvant, am intors casa pe dos. Nu am vrut. Asa a fost sa fie. De la poarta inalta, prin padurea de pieptene, dupa iazul cu meduza si lebada, la capatul drumului, ma astepta ea cu inauntrul aratat arderii, topirii. Caramida macinata de caprifoi era ascunsa in spatele tapetului de brocart pe care spanzurau tablourile grele, portrete de familie cu fireturi si coifuri si coroane. Inaintam pe langa iaz. Nu ridicam privirea. Pietrisul nu mai scartaia sub cizmele de metal cu varfuri lungi, intoarse, legate de glezna. Sabia insangerata de nici un macel, de nici un strigat de lupta sau de durere, isi tara in tacere propriul drum, in stanga intoarcerii–urma fara frimituri, adanc vad al ploilor moi, spartura caligrafiata a lumii, margine a lumilor. Ma bateam cu pumnul in piept sa-mi aud rasuflarea prin armura ruginita. Nu-mi mai rasunau zale in torent, intre inima si tabla. Urcam pe langa iaz, inaintam catre ea incercand sa-mi amintesc macar o vorba. Pietrisul macina drumul, caprifoiul caramida, portretele tapetul il scorojeau, ca dupa incendii mocnite. Ea ma astepta cu afara inauntru si cu inauntrul afara. Si-a intors pielea in cinstea intoarcerii tale, cavalere! imi soptea meduza infometata sorbindu-si cuvintele cu tot cu marginile otravite. O sa ti se scurga tot sangele in cap, eroule! imi canta in gand lebada neagra fara sa ma priveasca. Nu asa se merge. Nu se tace asa! Nu merge asa…! Arunca banutul in fantana de la castel! Si aminteste-ti…! In buzunar iti suna. Auzi…? Drum de sabie grea tarata—crevasa a cerului. Halci mute insangerate, inimi insangerate in tacere, priviri insangerate, in liniste plouau pe coiful meu insangerat. Caligrafie a unei victorii fara cuvinte. Ma trambitau. Nici o fantana nu se adancea pentru singurul meu banut zornaitor. Ma trambitau doar pentru ca vedeam. Turnul inalt de flacara crestea in oglinda iazului. Fiecare vrea sa fie gasit. Un singur cuvant e suficient. Ea dorea sa reinvete o limba uitata pe care tocmai o invatase. Si o uitase. Eu adunam si vindeam plamani la targul de langa castel. In el, casa intoarsa pe dos. Se ridica spanzuratoare, se ridica tortura catre fundul iazului. Mi se platea in bancnote neinventate inca. Tocmai era spintecat singurul nevinovat de vorba. M-am oprit. Si pietrisul drumului s-a oprit sub pasul meu. Si l-am privit pierdut in traducerea singurului cuvant care putea sa-l salveze. Care ma putea intoarce…


lum country map

lum_map.jpg


steagul tarii LUM

taralum.jpg

autor Marius Wittner

 


Astăzi ne despărţim

Ştefan Augustin Doinaş

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …

23_doinas_liciu.jpg

Wild boar with silvery fangs – Mistretul cu colti de argint

„O iubire aşa de mare ucide”

Ştefan Augustin Doinaş şi soţia sa, Irinel Liciu, au trăit şi au murit împreună

Vestea a făcut înconjurul lumii la 28 mai 2002.

„O fostă balerină s-a sinucis la sfârşitul

săptămânii trecute. A lăsat în urmă un bilet în care

scrisese că nu mai putea trăi fără soţul ei care

murise cu o zi în urmă. Irinel Liciu, 74 de ani, a

luat o supradoză de somnifere după moartea

soţului ei, poetul Ştefan Augustin Doinaş, 80 de

ani”. Fuseseră de nedespărţit timp de 42 de ani.

Ea s-a căsătorit cu el dintr-o imensă dragoste. Era îndrăgostită de un bărbat vânjos, un om de la ţară, dar de un mare rafinament intelectual. El o admira.

Poetul Ştefan Augustin Doinaş, pe numele său adevărat Ştefan Popa, şi balerina Irinel Liciu, alias Silvia Lia Voicu, o stea a Operei Române din Bucureşti, s-au cunoscut în casa unor prieteni comuni. „A fost o dragoste la prima vedere”, povesteşte printre lacrimi Laura Iliescu, prietena lui Irinel de pe vremea când aveau 16 ani şi mergeau la Operetă. „A fost singura ei iubire. O iubire minunată”, suspină prietena la amintirea vremurilor în care ea şi Irinel erau „tinere şi drăguţe” şi se confesau una alteia. „Ar fi făcut orice pentru Doinaş al ei, şi cele mai grele mâncăruri. El i-a scris o poezie cu un măr. Mărul a fost tăiat în două, partea asta eşti tu, partea asta sunt eu. Am invidiat-o atunci”.

Scriitorul Emil Hurezeanu i-a cunoscut împreună. „Aveam 15-16 ani, dar ţin minte că am fost foarte impresionat când am cunoscut-o, chiar mai impresionat decât de cunoştinţa cu Doinaş”, spune scriitorul. „Frumuseţea ei avea ceva din fineţea unui totem, a unui cap esenţial, un nas arcuit, ochii migdalaţi, un ten mai smead, cu părul strâns în spate, aşa cum toate balerinele îl poartă şi în timpul carierei, şi după”, spune Hurezeanu. „Doinaş era, a rămas, şi aşa-l ţin minte, un personaj auster, foarte discret. Vorbea puţin”.

Irinel l-a scos din închisoare

În 1957, Doinaş a fost condamnat la închisoare pentru „omisiune de denunţ”. Marcel Petrişor era cel pe care Doinaş nu-l denunţase. Acesta făcuse o vizită la redacţia revistei „Teatrul” şi le-a spus tuturor la plecare să vină a doua zi în Piaţa Universităţii la un miting anticomunist. Aceasta se întâmpla pe fondul mişcărilor revoluţionare din Ungaria, în 1956, care nu conveneau regimului vremii. După ce Marcel Petrişor a fost arestat şi i-a denunţat pe cei care se aflau prezenţi când vorbise despre manifestaţie, Ştefan Augustin Doinaş a fost arestat. Laura Iliescu îşi aminteşte de perioada aceea.

„Irinel a suferit foarte mult atunci. Ştiu că primea telefoane, se speria, dar n-a renunţat niciodată.” Doinaş a fost condamnat la doi ani. Atunci, Irinel Liciu, o glorie a baletului, laureată a Premiului de stat, specializată la Leningrad şi la Moscova, şi-a folosit toată influenţa ca să-l salveze pe scriitor, spune Hurezeanu. „Ea era un VIP al regimului. Avea admiratori şi admiratoare chiar în sânul partidului. Adorau baletul şi omagiau cu coşuri de flori şi şampanie pe balerine. Şi – ţin minte de la ea – deseori, după spectacole, era aşteptată în foaier sau în culise de fetele lui Gheorghiu-Dej. De Lica, dar şi de Tanţi, care ar fi vrut să aibă o prietenie cu ea. N-a fost cazul”.

Balerina a cerut o audienţă Constanţei Crăciun, care era şefa Consiliului de Cultură, ministru al Culturii. O veche ilegalistă de partid care avea şi ea o slăbiciune pentru balet. La foarte puţină vreme după aceea, el a fost eliberat din închisoare.

Împreună 42 de ani

La scurt timp după ieşirea din închisoare, în 1958, Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş s-au căsătorit. Povestea lor de dragoste s-a derulat de atunci încolo în apartamentul din Strada Brătianu nr. 35. Departe de ochii prietenilor, ai rudelor sau ai vecinilor. Nimeni nu l-a văzut însă vreodată pe Doinaş singur.

„Mereu împreună: la Sibiu, la Bucureşti, în Germania, când el a primit medalia Goethe, după ce a terminat de tradus „Faust”. A fost cu el în Canada, în America, de fiecare dată şi pot să spun că era în aceeaşi măsură îndrăgită, admirată, iubită, ca şi el”, îşi aminteşte Hurezeanu. „Erau inseparabili, Doinaş şi Irinel. Ea îi spunea lui Doinaş. Şi noi îi spuneam la fel”.

O răbdare extraordinară şi o veselie debordantă. Aşa o descriu toţi prietenii pe Irinel Liciu, fie că au cunoscut-o prin Doinaş, fie că o ştiau din copilărie. „Ore în şir îl asista, într-un iatac, pe scriitorul, pe traducătorul din Goethe. Numai să citeşti „Faust” ai nevoie de vreo şase luni. Ei bine, el ani în şir l-a tradus. Şi apoi cărţile pe care le-a scris îi creau un fel de izolare obligatorie, pe care ea o împărtăşea. Era o persoană care trăia noaptea, ca o locuitoare a unui mare oraş occidental”, spune Hurezeanu.

„Filipineza e rugata sa facă pilaf filipinez”

Irinel participa la toate discuţiile şi întâlnirile serioase. Ea era motorul discuţiilor. „Nu era soţia unui mare scriitor, era mai mult decât soţia unui mare scriitor. Era Irinel Liciu”, spune Hurezeanu.

Doinaş era un om cu mare putere de înţelegere, spun prietenii. Un om care era mereu îmbrăcat bine, chiar cochet, dar care adeseori dădea bineţe şi dispărea, îşi aminteşte Laura Iliescu. „Ea era mai emoţională, dar deloc mai superficială. Avea o inteligenţă intuitivă, fără pereche, sunt convins că pricepea totul şi chiar mai mult. Citea, era o artistă în felul în care înţelegea”.

Gătea extraordinar şi era mereu preocupată de ce îi face bine lui Doinaş, spune Laura Iliescu. „Făcea cele mai grele mâncăruri fără să se plictisească. Totul pentru Doinaş” . Lui Hurezeanu i-au rămas în memorie „cele mai bune prăjituri din lume” şi pilaful filipinez cu şofran. „Ea fiind şi puţin filipineză, cu ochii migdalaţi, de multe ori făceam gluma asta împreună: „Filipineza e rugată să facă pilaf filipinez”.

Sfârşitul

El avea cancer, dar nu o formă gravă. Dacă îi rezista inima, ar mai fi trăit. „I-am văzut în ianuarie 2002, erau foarte stinşi. Ea gătea doar lucruri fără sare şi piper. Mergeau din ce în ce mai greu”, îşi aminteşte Hurezeanu. L-a felicitat pe Doinaş de ultima lui aniversare, pe 26 aprilie 2002. În luna mai a venit la Bucureşti şi i-a căutat la telefon. Irinel i-a spus că Doinaş e internat. Avea o voce foarte stinsă. „Mereu îmi spunea: dacă i se întâmplă ceva lui Doinaş, eu m-aş omorî. Am certat-o”, şopteşte Laura Iliescu printre lacrimi.

În dimineaţa când a aflat că Doinaş a murit, Emil Hurezeanu a sunat la ei. I-a răspuns o voce de femeie care semăna cu cea a lui Irinel. „Ce tragedie. Vreau să vin la tine”, i-a spus şi vocea i-a răspuns: „Veniţi, veniţi. Doamna Irinel a murit acum o oră”. Era menajera lor care venise şi o găsise pe Irinel în pat. „Am vrut să vin, am mers, am parcat maşina în faţă şi am văzut tot felul de procurori şi poliţişti. N-am putut să urc”, spune Hurezeanu. Nici Laura Iliescu n-a putut să urce până la apartament. „Am rămas acolo, jos, rezemată de uşă. Era foarte cald”.

Poetul şi Balerina au fost înmormântaţi împreună la Cimitirul Bellu. O placă de comemorare semnată de fostul partener al lui Irinel Liciu, Gabriel Popescu, le aduce un omagiu.

http://www.timpul.mdl.net/Article.as…Arti cle=2440

(preluat dupa www.moldova.net) 

In memoriam Stefan Augustin Doinas si Irinel Liciu

NORMAN MANEA

Doinas

“In mijlocul declinului lumesc/eu stau si-astept cu sfiiciune ceasul”, scria Poetul.

Ceasul a venit mai devreme decat am fi dorit, adaugand declinului lumesc ai carui martori tot mai dezolati suntem o particulara, personala amaraciune. Vestea a ajuns pe ocolite, dar repede la New York, adaugand o amara povara zilei care se stingea.

Cu Stefan Augustin Doinas – poetul interogatiilor selenare, cosmopolit de elevata traditie europeana, democrat nestramutat – dispare, fara a disparea, un exemplar exponent apolinic al culturii romane. Existenta sa ma incuraja, de departe, din nou si din nou, confirmand si reconfirmand tot ce a fost si este mai bun in locurile de care biografia inca ezita sa ma desparta.

Stiu mai curand opera, decat omul, dar mai stiu si acele cateva fapte memorabile ale omului care confera amplei sale opere o invidiabila coerenta si legitimitate.

Nu se va vorbi niciodata destul in Romania despre curajoasa actiune, in plina teroare antonesciana, a tinerilor Cercului Literar de la Sibiu, nu doar in favoarea culturii autentice, ci si a democratiei, nu doar pentru libertatea spiritului, ci si pentru libertatea semenilor. Cultul formei, extazul pitagoreic al creatiei, ordinea superioara la care aspira demersul noilor argonauti se opuneau nu doar fortei barbare a tiraniei, ci si atator viclene capcane ale irationalismului intelectual, insetat de Absolut, dar complicitand, in cotidian, cu mastile vulgare ale “totalitatii” devenita totalitarism. Esteticul isi avea pentru Doinas, ca si pentru Negoitescu, ca si pentru marele nostru Eugen Ionescu, o implicita si superioara valoare etica, inainte de a deveni scut si arma, in negrele vremuri in care destui confrati aveau sa se lase atrasi de stihia si sloganele dictaturii.

Nu se va vorbi niciodata prea mult in Romania despre curajul cu care acesti vulnerabili si inflexibili “esteti” au infruntat, fiecare in felul sau, dupa oroarea nazista, minciuna si crima comunista.

Salvarea prin spirit nu a insemnat pentru nici unul dintre ei o condescenta punere in paranteza a imediatului. Frivolitatea elitara cu care atatia artisti si carturari se refereau la “teroarea istoriei”, dupa ce complicitasera cu aberatiile acesteia, le-a fost straina.

Romania se poate mandri, in momente de cumpana, ca si in cele de triumf, cu aceste si alte mari nume ale convulsivei ei istorii. “Exilul trufas in care traiesc marile opere”, cum spune Doinas, isi potenteaza statura in declinul lumesc la care asistam. Numele sau infrunta ceasul turmentat al prezentului, nu cu sfiiciune, ci cu legitima seninatate.

New York, 28 mai 2002

SORIN VIERU

A fost un om deplin

A disparut un om deplin al culturii romanesti. Imprumut aici sintagma noiciana – aplicata candva lui Eminescu – pentru a vorbi despre Stefan Augustin Doinas . Nu vad cum ar putea fi caracterizata intr-un fel mai potrivit prezenta poetului recent disparut. Necunoscandu-l indeaproape, intalnindu-l numai in cateva prilejuri, admirandu-l de la o respectuoasa distanta – atata as putea spune despre el: a fost un om deplin!

In contrast cu atatia poeti era intruchiparea disciplinei, sobrietatii, ordinii in ganduri. Era de o regala politete. Pasiuni puternice, interiorizate. Dupa anii de incercare ai inchisorii a iesit mai puternic, spre lumina, dragoste si adevar. A fost un spirit academic. Un spirit obiectiv. Un spirit goethean.

Nu stiu ce credea, dar spunea putine despre sine; in loc sa-si puna in evidenta cu tot dinadinsul in contexte extrapoetice geniul propriu, prefera sa caute cu rabdare scanteia de har poetic din versurile altora; i-a ajutat pe mai tinerii confrati, plapanzi debutanti, sa iasa la lumina. Si, tot asa, a gasit timp vibrant si implinitor pentru toate: timp pentru prietenie, admiratie si solidaritate, timp pentru eruditie, timp pentru munca de daltuitor in atelierul poetic propriu, timp pentru a traduce Faust, pentru a edita reviste, a scrie despre literatura universala, despre filozofia germana, despre micile si marile mizerii ale vietii publice romanesti. Dinauntrul societatii civile a gasit timp si pentru politica propriu-zisa.

Rasfirate intre atatea preocupari, si totusi adunate, ca lamele unui evantai, razele vietii lui Doinas vor continua sa lumineze.
A fost un om implinit.

MIRIAM RADUCANU

Irinel Liciu – o mare sensibilitate si fragilitatea ei

Cu uimita emotie mi se oprise privirea pe o fetita foarte slaba, cu brate si picioare subtiri si lungi, care in sala de balet, la bara, isi desfasura exercitiile cu o concentrare de artist matur. Modul in care isi conducea corpul pierduse orice urma de efort si, intr-o nemaipomenita libertate interioara, descria sensuri numai de ea stiute. Ochii ei mari si tristi acompaniau gesturile in dezvoltarea lor, iar muzica lui Chopin o conducea simplu si sigur spre adancurile sufletului. Este prima mea imagine despre Irinel Liciu. S-a petrecut cu multi ani in urma in “Studioul”-scoala al cunoscutei profesoare de dans Elena Penescu-Liciu, iar mie mi se ingaduise sa asist la curs.

Fetita de atunci nu a incetat sa ma emotioneze ori de cate ori mi-a mai fost dat s-o intalnesc. Astazi, cand Irinel Liciu nu mai este, in sufletul meu se redeschide o lume in care prezenta ei capata, din nou, contur, iar incercarea de a-mi aseza imaginile intr-o ordine inteligibila pentru altii nu este deloc usoara.

Intalnirile esentiale din viata mea au caracter atemporal; de aceea, poate, datele concrete despre anul nasterii lui Irinel sau alte informatii exacte despre ea imi sunt tot atat de straine ca si amanuntele disparitiei ei. Dimensiunea dragostei pe care o traia alaturi de Doinas imi da, doar ea, mai concret dimensiunea dragostei ei pentru dans, amandoua incheindu-se la fel de tragic. Stiu doar atat. A parasit viata, asa cum a parasit scena, din iubire prea mare, cum a spus-o chiar ea. Incerc sa o inteleg si nu uit niciodata ca marea ei sensibilitate si fragilitatea care o insotea faceau parte impreuna din fiinta ei.

Mi-aduc aminte cat de nenorocita am gasit-o candva in cabina Operei, inainte de intrarea ei in scena la Lacul lebedelor, ea fiind interpreta rolului principal. Ura obsesia tehnicii in sine si se temea ca cea mai mica imperfectiune ar putea ucide sau denatura sensul emotional al rolului. Nu era vorba doar de o fireasca emotie, ci de o suferinta a intregii ei fiinte. Odata intrata in scena se calma, isi transforma spaima in traire artistica si cu transfigurare ne emotiona pana la lacrimi purtandu-ne in lumea ei de vis. O strabatea un tremur interior pe scena ca si in viata. Corpul ei devenea un seismograf care se incarca fara oprire pentru a vibra la maximum in momente culminante.

As evoca acum o perioada anterioara venirii ei la Opera. A fost un timp partenera lui Trixy Checais. Pentru cei ce nu stiu cine a fost ma rezum a-l caracteriza ca pe un artist complex, cu o larga deschidere in variate genuri ale dansului, un om de o deosebita cultura. (Am avut fericirea sa-mi fie profesor si partener.) In coregrafiile lui Trixy, Irinel si-a valorificat valente noi ale talentului abordand teme diferite, modalitati si tehnici noi.

Mai tarziu la Opera, prim balerinul Trixy a compus duo-ul coregrafic de neuitat: “Noaptea Walpurgiei” din Faust-ul lui Gounod. Publicul astepta cu sufletul la gura acest moment dansat devenit memorabil. Cuplul Irinel-Trixy se caracteriza printr-o impresionanta asemanare a trupurilor lor, a expresiei dramatice a fetelor lor, a unei sensualitati de o rara finete.

Mi se pare semnificativ pentru a descrie valoarea artistica a lui Irinel Liciu sa amintesc aprecierea competenta a unui mare maestru de balet rus (Kurilov) care o considera “un unicat care nu sufera comparatie”. Asa se explica numeroasele roluri principale compuse de acesta pentru ea. In baletele in care a aparut, Irinel a avut drept parteneri talentati balerini ai Operei dintre care amintesc doar cativa: Cotovelea, Stefanschi, Ciortea, Gabriel Popescu. In mintea spectatorilor de atunci s-a impus cu deosebire cuplul Irinel-Gabriel.

Aparitiile lor in afara repertoriului obisnuit al Operei impresionau prin varietatea temelor abordate, o stralucitoare si neobisnuita modalitate tehnica, o curgere expresiva ca o improvizatie continua fara urma de efort. Recitalurile lor sunt de neuitat, un cuplu ideal.

O intamplare, frecventa in acele timpuri, a incheiat dramatic aceasta secventa: Gabriel Popescu a ramas in strainatate. Si in loc de ajutor si intelegere, cum adesea din nefericire se intampla, vorbe critice iresponsabile, aruncate in timpul unei repetitii, au determinat-o pe Irinel Liciu sa paraseasca scena. Mai tarziu, o scurta revenire nu i-a putut schimba hotararea, care ne-a indoliat pe toti. Invitata o data in juriul concursului de dans de la Varna, la intoarcere mi-a povestit fericita: “Elevul tau Gigi Caciuleanu a avut un mare succes. A luat premiul I cu o coregrafie proprie pe muzica de jazz”. Ne-am bucurat impreuna.

Am petrecut cu Irinel si Doinas vacante la mare. Cei din preajma lor aveau sa-i cunoasca acolo relaxati, fericiti. Imi suna si azi in urechi rasul copilaros de-atunci al lui Irinel, ras in cascade scurte. Chiar si in acele momente de destindere, personalitatea ei ma cucerea.
Ne adunam seara artisti de tot felul ca la sezatori: poezia se cupla cu dansul, discutiile despre literatura si muzica se purtau degajat, fara fast, fara decor elaborat.
Iar noi cu totii aflati in acel satuc “2 Mai” priveam fascinati mersul plutit, ca un dans abia schitat al superbei Irinel Liciu.

Mi-e dor de Irinel, de deschiderea fara prejudecati pentru DANS, de colegialitatea si sinceritatea ei, de arta ei sublima. Este meritul Silviei Ciurascu de a fi reusit pentru televiziune o scurta evocare din prea putinul material filmat, o pretioasa mostra din arta dansatoarei. Irinel Liciu a plecat din dans si s-a refugiat in dragostea pentru Doinas. Pierzandu-l pe Doinas nu a mai avut unde fugi.

Ma intreb acum, ca si atunci, daca plecarea ei din dans, ca si plecarea ei din viata inseamna slabiciune sau, dimpotriva, mare curaj. Incerc doar sa inteleg. Esential ramane faptul ca un mare artist nu are voie sa moara niciodata in memoria noastra

 (preluat dupa http://www.revista22.ro)


breakfast with an intelligent pussy

Tati Basescu joaca la cacialma

articol preluat de pe www.ciococioco.ro

bon appetit!


Stadionul

 

 stad2.jpg

stad1.jpg


Furtuna de Praf Vazuta din Satelit

e dimineata/dupa o zi si-o noapte/respir regulat 

cana cu lapte
langa ea lingurita
cotul pe masa

praf pe oglinda
vad fereastra in ceata
afara e nor

nosce te ipsum
nu ma intereseaza
vreau sa imi placa

azi voi bea lapte
azi-noapte nu am visat
respir regulat…

cana e plina
lingurita curata
coate pe masa

afara e nor
chiar in cana cu lapte
incepe ploaia


ar trebui sa-mi fie rusine ca…

…v-am lasat sa vorbiti despre Costel Busuioc fara fundal muzical. voila!

Discovery of 2008 Pavarotti voice by Costel Busuioc


air des temps perdus

temp_perdu.jpg

maimute LUM

ciribiri.jpg