…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

mes amis

Ioana Barac Grigore tradusă de Pere Bessó

He acá un poema de la poeta Ioana Barac Grigore, que he conocido a través del beneficio de los blogs de poesía rumanos. Parece remisa a dar detalles de su biobibliografía. Ella misma indica de modo escueto que nació un duro invierno, que se graduó en la Universidad Nacional d’Arte Teatral y Cinematográfica „I.L.Caragiale” (UNATC– CAV) de Bucarest y que es guionista. Ni en la red ni en su página personal o en Facebook apunta la amiga mayor referencia. Dejo al final las direcciones de su emilio y de su página web. El poema que traigo apunta a la afición de Ioana Barac Grigore por la poesía de Sylvia Plath. De hecho el poema “Sylvia” –suerte de homenaje- acaba con la inclusión de un verso de la propia Plath que se suicidaría en 1963. La crítica más conspìcua de la autora de los Poemas de Lázaro” y “Ariel” señala, no en balde, el valor paradigmático del poema All the Dead Dears que comienza así:

In the Archæological Museum in Cambridge is a stone
coffin of the fourth century A.D. containing the skeletons
of a woman, a mouse and a shrew. The ankle-bone of the
woman has been slightly gnawed.

Sylvia

în acest muzeu toate sarcofagele au intrat în combustie spontană
nimeni nu ştie de ce se banuieşte ca focul a intrat prin efracţie
doar scheletul silviei îngenunchiat în colţ între cei doi pereţi
în acestă sală exponatele au ars cu tot cu sângele lor cu ceara
scheletul femeii îndrăgostite neputincios lovitele galbene oase
şi pieile cerbilor fantomele lor boncănind linişte silvia se usucă
silvia moare încă fără carnea ei fără copiii ei fără el încă moare
curând va veni alaiul mirele va aprinde un grătar la intrarea-n muzeu
fiecare masă va avea lumanare ei puşca ei fiecare padure un cerb
ciuta va alerga speriată ei işi vor încărca armele după toast uscare
pereţii muzeului vor fi ciuruiţi de gloanţe vor şuiera printre flăcări
vor fi roşii în obraji vânătorii cei mai buni bărbaţi au dezlegat ogarii
the ankle-bone of the woman has been slightly gnawed

Sylvia

En aquest museu tots els sarcòfags han entrat en combustió espontània
ningú no sap per què es pressuposa que el foc entrà per efracció
només l’esquelet de sylvia agenollat en un cantó entre aquelles dos parets
en aquesta sala les exposicions han cremat amb tot amb la seua sang amb la cera
l’esquelet de la dona enamorada impotent trencats els ossos grocs
i les pells dels cérvols els seus fantasmes brugint en calma sylvia s’asseca
sylvia es mor encara sense la seua carn sense els seus infants sense ell encara mor
de seguida vindrà el seguici els nuvis encendrà una graella a l’entrada del museu
cada taula tindrà les seues espelmes la seua arma de foc cada bosc un cérvol
la cérvola correrà esglaiada ells se carregaran les armes després del brindis
les parets del museu serán crivellades de bales xiularan enmig de les flames
enrogiran en les galtes els caçadors els millors homes han deslliurat els llebrers
the ankle-bone of the woman has been slightly gnawed*

 

Sylvia

En este museo todos los sarcófagos han entrado en combustión espontánea
nadie sabe por qué se presupone que el fuego ha entrado por efracción
sólo el esqueleto de sylvia arrodillado en una esquina entre dos paredes
en esta sala las exposiciones han ardido del todo con su sangre con la cera
el esqueleto de la mujer enamorada impotente los huesos amarillos rotos
y las pieles de los ciervos sus fantasmas bramando tranquilamente sylvia se seca
sylvia se muere todavía sin su carne sin sus niños sin él todavía se muere
enseguida vendrá el cortejo los novios encenderá una parrilla a la entrada del museo
cada mesa tendrá su vela su arma de fuego cada bosque un ciervo
la cierva correrá asustada ellos cargarán sus armas tras apurar el brindis
las paredes del museo serán acribilladas por las balas silbarán entre las llamas
enrojecerán en sus mejillas los cazadores los mejores hombres soltaron los lebreles
the ankle-bone of the woman has been slightly gnawed*

*el astrágalo de la mujer ha sido roído suavemente, verso tomado de All the Dead Dears de la gran poeta Sylvia Plath. Ello explica, en parte, la referencia del título.

Cu multumiri lui Pere Bessó si lui Andrei Langa


LA MULTI ANI !

UN AN NOU ARMONIOS SI ENTUZIAST!


monsters

Azi mi-au iesit demonii din morminte. Ca niste zombies roiesc in capul meu. Treaba este ca nu ma omoara niciodata. Doar imi creeaza spaima. Frica. Azi mi-e o frica cumplita.
Tu mi-ai zice, conform obiceiului, “gaseste trigger-ul”. De obicei nu vreau sa ma uit dupa el. Nu vreau sa-l identific, pentru ca-mi face un rau de moarte. In fapt, stiu exact care este acest trigger, ce am facut si cum si de ce am ajuns unde am ajuns cu aceasta minte handicapata, dar sa-mi intorc privirea catre el, sa-l analizez, asa cum poate o fac acum, nu ma ajuta. Ah, mintea asta handicapata! Ma bantui pe lume intr-un corp normal, cu toate functiile inatcte, cu un creier care se poate rabata in jurul ratiunii, dar nu si in jurul sufletului meu. Mintea – mediatorul dintre creier si suflet, cum imi place mie s-o imaginez – este gresita. Si nu se repara de la sine. Si nici eu nu stiu cum. Si traiesc in zadar. Si ce ma rupe, nu este inutilitatea mea in general, ci ceea ce fac singurului om pe care am tupeul sa sustin ca-l iubesc mai mult decat orice pe lumea asta.
Nu am iesire, intelegi? Nu exista. Nici mutarea mea n-o sa schimbe mare lucru.
Moartea! Da, stiu, nimeni nu suporta acest (mai mult…)


sire… !

multumesc, marius!


gaura alba

zambetul se schiminoseste in grimasa bale si lacrimi se aduna in ridurile gurii sclipesc dracesc in lumina nu privesc indarat nici inainte nici nu stiu in ce calc probabil in viermuieli de momente prezente cine dracului sa le inteleaga nu eu.
aici mi-as face semnul crucii as scuipa in san si m-as opri pentru un timp in acest loc fabulos in care eu sunt vie pentru ca ma ciupesc si ma doare lucrurile nu sunt niciodata ce par sau sunt intotdeauna doar ceea ce par dar ce folos.
altfel spus si fara punctuatie implic ca nu-mi pasa de ascetul tau azi nici de al meu nici de altele sfinte ori ba de unde o minte tacuta sora mea.
si balele curg lipicios spre barbie se impletesc romantic spre o cadere iminenta doar de nu m-ar gadila cu mult prea tare incat sa le sterg cu mana.
am zis de buna voie.

By: lumsa on septembrie 10, 2008
at 5:56 am

ne plimbam pe autostrada murdariilor umane in mirosul ranced al cadavrelor sinceritatii absolute si nu stim unde sa punem piciorul fara sa calcam pe un geamat de fericire ingropat pana la frunte in excrementele care ingrasa crimele umanitatii pierdute…istoria se repeta si nimic nu apara ceea ce am primit de la Creator….unica speranta ramane in purificarea totala…un scaun electric celest care ridica sangele pana la punctul de fierbere si al lasa sa curga liber sau eliberat ca poate din celulele lui sa se nasca generatia de maine polidimensionala spiritual si fizic si care are biblia incorporata built-in, care sa uite de asa zisa umanitate atat de crancena cu natura si roadele ei primite in dar si sfartecate cu dintii ghiarele de neputinta de a intelege…ca dragostea primita din ceruri nu este o lada de gunoi industrial menita reciclarii…ITS OVER!
nici macar ziua de munca silnica…nu ne va face sa nu observam ca cerul se inchide deasupra noastra pe zi ce trece…si soarele optimist pana la stralucire isi va pierde acolitii si se va ingropa de buna voie intr-un blackhole energetic pana la disperare…iar in locul lui neantul infinitul sau cum vrei sa-l numesti…va acoperi universul cu uitarea ca vreodata am existat ca fiinte!

By: mw on septembrie 10, 2008
at 5:01 pm


merg la concert la Oprescu…

…maine la 7 seara. Nu este primul la care merg in perioada asta electorala. Mi-am dorit sa ascult pe viu ELO (Electric Light Orchestra) si am facut-o. Niste batranei simpatici, mustaciosi si colorati a la flower power. Nu eram eu in mood in seara aia, dar am marcat momentul. N-am avut rabdare sa stau pana la „Ticket to the moon”. Chiar sunt curioasa daca au cantat-o. Ma rog…

Maine merg la concertul lui Oprescu. Daca lui Traian Basescu ii zic „Basescu”, atunci cand vorbesc despre el, pe Oprescu l-as numi „Sorin”, daca ar fi primarul capitalei. Sper sa ne vedem maine seara cu totii, in fata Academiei Militare.


story of a dinner

mail from lumsa

pai… ai vrut poveste, livrez poveste!!!! it’s not going to be „about us”, but you’ll get the idea. plus, i’ll manage to both tell a story, kind of, and be part of this extremely exciting „dialogue” between… myself and i, that consumes itself so candidly on this forsaken blog… which reminds me to state: i’m so getting bored with myself and with the fact that you have to be making money… as opposed to living the bohemian life… but, god, this mkes me think that i am complaining about the same crap everybody complains about… and, don’t i wanna be different???? huh??? i do!!!! i’d rather complain it hasn’t rain in eons and i’m fucking drained and dry, inside out, and sideways, and all around. i’d rather imply that i’m not human and that lack of communication doesn’t bother me in the least, but the lack of storms does; which, by the way, pisses me off just as much, kidding aside.
right this very moment i realize why getting old will eventually bug me: i’ll not be able to act like i do now without being blamed, judged, pointed at, ten times more… for being irresponsible, for not acting my age, for not willing to com[ply with the… rules and regulations. yeah. this must be the reason why i have a tendency to befriend younger people. i’m doomed… either way.
ok. the story. i deviated a lot, but this is part of the „free writing” technique… just write and write and write some more, absolutely everything that comes to mind. anyway, i did censor the train of thoughts to „blank” and „bleep” the very personal hints and the… sexual content, since this is meant to be read by others as well.
yesterday i went to costco. mind you, to buy food!!!! as you well know, every time i attempt such a goal, i somehow fail to do exactly that: buy food. so, i grabbed four bottles of coke, green grapes, feta, grand parisian*, coffee, sugar and pizza. exhausted terribly, after shopping for groceries so heavily, i gave up on the whole concept of buying food, which is clearly beyond my grasp, paid up and went home. needless to say, i was too tired to eat… or even realize i have bought only three articles that qualify as… nutrition. i had coke instead.
however, today, i got hungry!
and this is where the „*” desperately needs to be explained.
asta, evidamente, imi aduce aminte de inventia ta cu asterixurile si „notele explicative” (a propos, ultimul „time”, sau penultimul, are o chestie similara!! m-am gandit la tine instantaneu)… si ma simt compelled sa folosesc si eu stilul; nu de alta, dar vreau sa raman… moderna.
bon. „grand parisian” este o salata, gen verde, cu toate ingrdientele necesare… ca sa ai impresia ca ti-au servit-o unii care stiau ce pisici fac.
plina de incredre, si cu o salivatie destul de puternica, desert pungoiul intr-un castron, desfac cu nerabdare pungulkitele cu ingrediente, oarecum mirata de varietatea si… compatibilitatea lor, dau aiurea cu furculita prin ea s-o amestec si ma infig cuminte la masa. cu dreapta butonam telecomanda dupa un film… perpendicular, cu stanga imi introduceam catinel (nefiind stnagace nimeresc mai greu tintele, asa ca o iau incet, ca sa nu-mi infig furculita in dinti… nas, sau prin apropiere) un manunghi de vredeata in gura.
acuma nu stiu de ce mi-a luat cel putin trei, poate chiar patru mestecaturi si vreo doua inghitiri ca sa ma prind ca este sinstra… ca, frate, nu sunt atat de frantuzita si sofisticata… cum obviously credeam. sa fi fost ocupata mental cu canalele si faptul ca trebuie sa nimeresc un anume unghi intre telecomanda si cable box, sa fi fost faptul ca toate papilele mele gustative erau atat de gata pentru ceva yummy incat s-au prins cu greu ca trebuie sa se revolte? cert este ca in momentul in care amestecul dulce… cu nuca, cranberries uscate, feta cheese si salata creata m-a lovit fix in moalele capului, m-a cuprins o deznadejde cumplita. am uitat si de film, am uitat si de foame si priveam cu dusmanie la marea salata din fata mea. si mi-am zis: ce? ma dovedesti tu pe mine, mai, salata… confuza? no way! asa ca, de data asta stiind la ce sa ma astept, i said to myself that this is a question of… acquiring a taste for the damn thing, and i stuffed my face with a few more bites.
can’t say that i learned to like it, but i did eat more of it. however, the damn combination just didn’t hit the spot for me, so i stopped, dumped it in the sink.. and fed it to the the garbage disposal!!!! the ultimate humiliation! and you know i can’t stand to throw away food, when millions of people are starving, but it gave me no other choice: it was nasty, man! yuck!
and here i am, writing the story of dinner… instead of having dinner.
which brings me to this: if merely feeding myself is so freaking complicated at times and it ends up as such a failure, i’ll leave it to your imagination as to how i handle the rest of what i would commonly call „my life”. this is why attempting a „real” story is out of question for now. it will come… with age. 🙂


la multi ani, LUM !!!

cuprinsul catorva fericiri

la un moment dat mi s-a dat o pauza de moarte si chiar daca evitam zicerea mortii ca nemarginire fireasca tot usure parea inlauntrul cum imi mangaiam pletele fetelor burtii si ma agatam cu mainile de ele ca de blana maimutei iar ea fugea cu mine in visul din aer si sarea din spirala in spirala pana devenea inaripata pana ma strecura in flautul cu intunerec la un capat caci acolo unde privisem prin el intaia data era lumina unei note simple de clestar ce parca din mine pornea iar eu ganguream prin vocea ei fara gura fara buze si coada imi rasarea sus de fese trainica atarna de vertebra ma vertebram aliniam altele si altele pana in ceafa impungeam branhiile si imi tineam mainile impreunate si barbia pe ele intr-o rugaciune pe care era dat sa o uit cand m-ar fi varsat din oala cu ciorba de mine direct in strachina desertului flamand de toate apele si sucurile mele dulci de toate amintirile si visele mele de toate tribunalele la care am pledat pentru propria vinovatie numai nu-mi dati pauza de masa numai nu-i dati pauza de carne numai nu ma trimiteti in alte si alte calatorii cu valize grele si muscaturi trecute prin arsita zilelor si inghetul noptilor in care laptele din ugerul meu ba se branzea ba spargeam cu el pietre in regurgitare peste umarul unui codru de pamant care ma batea pe spinare incetisor si-mi canta tot asa scoate aerul din tine lasa zerul sa-ti cada in feritele calcaie sa-ti intareasca pulpele sa-ti rotunjeasca genunchii sa-ti fierbinteasca miezul coapselelor sa-ti dospeasca silabisind marginile sirei tiitoare a cuprinsului catorva fericiri ale suptului cu buzele acum rotunjite pe ugerul buricului cu care nu ai avut norocul sa te spanzuri la un moment dat

LA MULTI ANI, BABY LUM! TE IUBESC
…SI NU ESTI CA MINE, ESTI MAI BUNA CA MINE

ATA


steagul tarii LUM

taralum.jpg

autor Marius Wittner

 


Astăzi ne despărţim

Ştefan Augustin Doinaş

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …

23_doinas_liciu.jpg

Wild boar with silvery fangs – Mistretul cu colti de argint

„O iubire aşa de mare ucide”

Ştefan Augustin Doinaş şi soţia sa, Irinel Liciu, au trăit şi au murit împreună

Vestea a făcut înconjurul lumii la 28 mai 2002.

„O fostă balerină s-a sinucis la sfârşitul

săptămânii trecute. A lăsat în urmă un bilet în care

scrisese că nu mai putea trăi fără soţul ei care

murise cu o zi în urmă. Irinel Liciu, 74 de ani, a

luat o supradoză de somnifere după moartea

soţului ei, poetul Ştefan Augustin Doinaş, 80 de

ani”. Fuseseră de nedespărţit timp de 42 de ani.

Ea s-a căsătorit cu el dintr-o imensă dragoste. Era îndrăgostită de un bărbat vânjos, un om de la ţară, dar de un mare rafinament intelectual. El o admira.

Poetul Ştefan Augustin Doinaş, pe numele său adevărat Ştefan Popa, şi balerina Irinel Liciu, alias Silvia Lia Voicu, o stea a Operei Române din Bucureşti, s-au cunoscut în casa unor prieteni comuni. „A fost o dragoste la prima vedere”, povesteşte printre lacrimi Laura Iliescu, prietena lui Irinel de pe vremea când aveau 16 ani şi mergeau la Operetă. „A fost singura ei iubire. O iubire minunată”, suspină prietena la amintirea vremurilor în care ea şi Irinel erau „tinere şi drăguţe” şi se confesau una alteia. „Ar fi făcut orice pentru Doinaş al ei, şi cele mai grele mâncăruri. El i-a scris o poezie cu un măr. Mărul a fost tăiat în două, partea asta eşti tu, partea asta sunt eu. Am invidiat-o atunci”.

Scriitorul Emil Hurezeanu i-a cunoscut împreună. „Aveam 15-16 ani, dar ţin minte că am fost foarte impresionat când am cunoscut-o, chiar mai impresionat decât de cunoştinţa cu Doinaş”, spune scriitorul. „Frumuseţea ei avea ceva din fineţea unui totem, a unui cap esenţial, un nas arcuit, ochii migdalaţi, un ten mai smead, cu părul strâns în spate, aşa cum toate balerinele îl poartă şi în timpul carierei, şi după”, spune Hurezeanu. „Doinaş era, a rămas, şi aşa-l ţin minte, un personaj auster, foarte discret. Vorbea puţin”.

Irinel l-a scos din închisoare

În 1957, Doinaş a fost condamnat la închisoare pentru „omisiune de denunţ”. Marcel Petrişor era cel pe care Doinaş nu-l denunţase. Acesta făcuse o vizită la redacţia revistei „Teatrul” şi le-a spus tuturor la plecare să vină a doua zi în Piaţa Universităţii la un miting anticomunist. Aceasta se întâmpla pe fondul mişcărilor revoluţionare din Ungaria, în 1956, care nu conveneau regimului vremii. După ce Marcel Petrişor a fost arestat şi i-a denunţat pe cei care se aflau prezenţi când vorbise despre manifestaţie, Ştefan Augustin Doinaş a fost arestat. Laura Iliescu îşi aminteşte de perioada aceea.

„Irinel a suferit foarte mult atunci. Ştiu că primea telefoane, se speria, dar n-a renunţat niciodată.” Doinaş a fost condamnat la doi ani. Atunci, Irinel Liciu, o glorie a baletului, laureată a Premiului de stat, specializată la Leningrad şi la Moscova, şi-a folosit toată influenţa ca să-l salveze pe scriitor, spune Hurezeanu. „Ea era un VIP al regimului. Avea admiratori şi admiratoare chiar în sânul partidului. Adorau baletul şi omagiau cu coşuri de flori şi şampanie pe balerine. Şi – ţin minte de la ea – deseori, după spectacole, era aşteptată în foaier sau în culise de fetele lui Gheorghiu-Dej. De Lica, dar şi de Tanţi, care ar fi vrut să aibă o prietenie cu ea. N-a fost cazul”.

Balerina a cerut o audienţă Constanţei Crăciun, care era şefa Consiliului de Cultură, ministru al Culturii. O veche ilegalistă de partid care avea şi ea o slăbiciune pentru balet. La foarte puţină vreme după aceea, el a fost eliberat din închisoare.

Împreună 42 de ani

La scurt timp după ieşirea din închisoare, în 1958, Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş s-au căsătorit. Povestea lor de dragoste s-a derulat de atunci încolo în apartamentul din Strada Brătianu nr. 35. Departe de ochii prietenilor, ai rudelor sau ai vecinilor. Nimeni nu l-a văzut însă vreodată pe Doinaş singur.

„Mereu împreună: la Sibiu, la Bucureşti, în Germania, când el a primit medalia Goethe, după ce a terminat de tradus „Faust”. A fost cu el în Canada, în America, de fiecare dată şi pot să spun că era în aceeaşi măsură îndrăgită, admirată, iubită, ca şi el”, îşi aminteşte Hurezeanu. „Erau inseparabili, Doinaş şi Irinel. Ea îi spunea lui Doinaş. Şi noi îi spuneam la fel”.

O răbdare extraordinară şi o veselie debordantă. Aşa o descriu toţi prietenii pe Irinel Liciu, fie că au cunoscut-o prin Doinaş, fie că o ştiau din copilărie. „Ore în şir îl asista, într-un iatac, pe scriitorul, pe traducătorul din Goethe. Numai să citeşti „Faust” ai nevoie de vreo şase luni. Ei bine, el ani în şir l-a tradus. Şi apoi cărţile pe care le-a scris îi creau un fel de izolare obligatorie, pe care ea o împărtăşea. Era o persoană care trăia noaptea, ca o locuitoare a unui mare oraş occidental”, spune Hurezeanu.

„Filipineza e rugata sa facă pilaf filipinez”

Irinel participa la toate discuţiile şi întâlnirile serioase. Ea era motorul discuţiilor. „Nu era soţia unui mare scriitor, era mai mult decât soţia unui mare scriitor. Era Irinel Liciu”, spune Hurezeanu.

Doinaş era un om cu mare putere de înţelegere, spun prietenii. Un om care era mereu îmbrăcat bine, chiar cochet, dar care adeseori dădea bineţe şi dispărea, îşi aminteşte Laura Iliescu. „Ea era mai emoţională, dar deloc mai superficială. Avea o inteligenţă intuitivă, fără pereche, sunt convins că pricepea totul şi chiar mai mult. Citea, era o artistă în felul în care înţelegea”.

Gătea extraordinar şi era mereu preocupată de ce îi face bine lui Doinaş, spune Laura Iliescu. „Făcea cele mai grele mâncăruri fără să se plictisească. Totul pentru Doinaş” . Lui Hurezeanu i-au rămas în memorie „cele mai bune prăjituri din lume” şi pilaful filipinez cu şofran. „Ea fiind şi puţin filipineză, cu ochii migdalaţi, de multe ori făceam gluma asta împreună: „Filipineza e rugată să facă pilaf filipinez”.

Sfârşitul

El avea cancer, dar nu o formă gravă. Dacă îi rezista inima, ar mai fi trăit. „I-am văzut în ianuarie 2002, erau foarte stinşi. Ea gătea doar lucruri fără sare şi piper. Mergeau din ce în ce mai greu”, îşi aminteşte Hurezeanu. L-a felicitat pe Doinaş de ultima lui aniversare, pe 26 aprilie 2002. În luna mai a venit la Bucureşti şi i-a căutat la telefon. Irinel i-a spus că Doinaş e internat. Avea o voce foarte stinsă. „Mereu îmi spunea: dacă i se întâmplă ceva lui Doinaş, eu m-aş omorî. Am certat-o”, şopteşte Laura Iliescu printre lacrimi.

În dimineaţa când a aflat că Doinaş a murit, Emil Hurezeanu a sunat la ei. I-a răspuns o voce de femeie care semăna cu cea a lui Irinel. „Ce tragedie. Vreau să vin la tine”, i-a spus şi vocea i-a răspuns: „Veniţi, veniţi. Doamna Irinel a murit acum o oră”. Era menajera lor care venise şi o găsise pe Irinel în pat. „Am vrut să vin, am mers, am parcat maşina în faţă şi am văzut tot felul de procurori şi poliţişti. N-am putut să urc”, spune Hurezeanu. Nici Laura Iliescu n-a putut să urce până la apartament. „Am rămas acolo, jos, rezemată de uşă. Era foarte cald”.

Poetul şi Balerina au fost înmormântaţi împreună la Cimitirul Bellu. O placă de comemorare semnată de fostul partener al lui Irinel Liciu, Gabriel Popescu, le aduce un omagiu.

http://www.timpul.mdl.net/Article.as…Arti cle=2440

(preluat dupa www.moldova.net) 

In memoriam Stefan Augustin Doinas si Irinel Liciu

NORMAN MANEA

Doinas

“In mijlocul declinului lumesc/eu stau si-astept cu sfiiciune ceasul”, scria Poetul.

Ceasul a venit mai devreme decat am fi dorit, adaugand declinului lumesc ai carui martori tot mai dezolati suntem o particulara, personala amaraciune. Vestea a ajuns pe ocolite, dar repede la New York, adaugand o amara povara zilei care se stingea.

Cu Stefan Augustin Doinas – poetul interogatiilor selenare, cosmopolit de elevata traditie europeana, democrat nestramutat – dispare, fara a disparea, un exemplar exponent apolinic al culturii romane. Existenta sa ma incuraja, de departe, din nou si din nou, confirmand si reconfirmand tot ce a fost si este mai bun in locurile de care biografia inca ezita sa ma desparta.

Stiu mai curand opera, decat omul, dar mai stiu si acele cateva fapte memorabile ale omului care confera amplei sale opere o invidiabila coerenta si legitimitate.

Nu se va vorbi niciodata destul in Romania despre curajoasa actiune, in plina teroare antonesciana, a tinerilor Cercului Literar de la Sibiu, nu doar in favoarea culturii autentice, ci si a democratiei, nu doar pentru libertatea spiritului, ci si pentru libertatea semenilor. Cultul formei, extazul pitagoreic al creatiei, ordinea superioara la care aspira demersul noilor argonauti se opuneau nu doar fortei barbare a tiraniei, ci si atator viclene capcane ale irationalismului intelectual, insetat de Absolut, dar complicitand, in cotidian, cu mastile vulgare ale “totalitatii” devenita totalitarism. Esteticul isi avea pentru Doinas, ca si pentru Negoitescu, ca si pentru marele nostru Eugen Ionescu, o implicita si superioara valoare etica, inainte de a deveni scut si arma, in negrele vremuri in care destui confrati aveau sa se lase atrasi de stihia si sloganele dictaturii.

Nu se va vorbi niciodata prea mult in Romania despre curajul cu care acesti vulnerabili si inflexibili “esteti” au infruntat, fiecare in felul sau, dupa oroarea nazista, minciuna si crima comunista.

Salvarea prin spirit nu a insemnat pentru nici unul dintre ei o condescenta punere in paranteza a imediatului. Frivolitatea elitara cu care atatia artisti si carturari se refereau la “teroarea istoriei”, dupa ce complicitasera cu aberatiile acesteia, le-a fost straina.

Romania se poate mandri, in momente de cumpana, ca si in cele de triumf, cu aceste si alte mari nume ale convulsivei ei istorii. “Exilul trufas in care traiesc marile opere”, cum spune Doinas, isi potenteaza statura in declinul lumesc la care asistam. Numele sau infrunta ceasul turmentat al prezentului, nu cu sfiiciune, ci cu legitima seninatate.

New York, 28 mai 2002

SORIN VIERU

A fost un om deplin

A disparut un om deplin al culturii romanesti. Imprumut aici sintagma noiciana – aplicata candva lui Eminescu – pentru a vorbi despre Stefan Augustin Doinas . Nu vad cum ar putea fi caracterizata intr-un fel mai potrivit prezenta poetului recent disparut. Necunoscandu-l indeaproape, intalnindu-l numai in cateva prilejuri, admirandu-l de la o respectuoasa distanta – atata as putea spune despre el: a fost un om deplin!

In contrast cu atatia poeti era intruchiparea disciplinei, sobrietatii, ordinii in ganduri. Era de o regala politete. Pasiuni puternice, interiorizate. Dupa anii de incercare ai inchisorii a iesit mai puternic, spre lumina, dragoste si adevar. A fost un spirit academic. Un spirit obiectiv. Un spirit goethean.

Nu stiu ce credea, dar spunea putine despre sine; in loc sa-si puna in evidenta cu tot dinadinsul in contexte extrapoetice geniul propriu, prefera sa caute cu rabdare scanteia de har poetic din versurile altora; i-a ajutat pe mai tinerii confrati, plapanzi debutanti, sa iasa la lumina. Si, tot asa, a gasit timp vibrant si implinitor pentru toate: timp pentru prietenie, admiratie si solidaritate, timp pentru eruditie, timp pentru munca de daltuitor in atelierul poetic propriu, timp pentru a traduce Faust, pentru a edita reviste, a scrie despre literatura universala, despre filozofia germana, despre micile si marile mizerii ale vietii publice romanesti. Dinauntrul societatii civile a gasit timp si pentru politica propriu-zisa.

Rasfirate intre atatea preocupari, si totusi adunate, ca lamele unui evantai, razele vietii lui Doinas vor continua sa lumineze.
A fost un om implinit.

MIRIAM RADUCANU

Irinel Liciu – o mare sensibilitate si fragilitatea ei

Cu uimita emotie mi se oprise privirea pe o fetita foarte slaba, cu brate si picioare subtiri si lungi, care in sala de balet, la bara, isi desfasura exercitiile cu o concentrare de artist matur. Modul in care isi conducea corpul pierduse orice urma de efort si, intr-o nemaipomenita libertate interioara, descria sensuri numai de ea stiute. Ochii ei mari si tristi acompaniau gesturile in dezvoltarea lor, iar muzica lui Chopin o conducea simplu si sigur spre adancurile sufletului. Este prima mea imagine despre Irinel Liciu. S-a petrecut cu multi ani in urma in “Studioul”-scoala al cunoscutei profesoare de dans Elena Penescu-Liciu, iar mie mi se ingaduise sa asist la curs.

Fetita de atunci nu a incetat sa ma emotioneze ori de cate ori mi-a mai fost dat s-o intalnesc. Astazi, cand Irinel Liciu nu mai este, in sufletul meu se redeschide o lume in care prezenta ei capata, din nou, contur, iar incercarea de a-mi aseza imaginile intr-o ordine inteligibila pentru altii nu este deloc usoara.

Intalnirile esentiale din viata mea au caracter atemporal; de aceea, poate, datele concrete despre anul nasterii lui Irinel sau alte informatii exacte despre ea imi sunt tot atat de straine ca si amanuntele disparitiei ei. Dimensiunea dragostei pe care o traia alaturi de Doinas imi da, doar ea, mai concret dimensiunea dragostei ei pentru dans, amandoua incheindu-se la fel de tragic. Stiu doar atat. A parasit viata, asa cum a parasit scena, din iubire prea mare, cum a spus-o chiar ea. Incerc sa o inteleg si nu uit niciodata ca marea ei sensibilitate si fragilitatea care o insotea faceau parte impreuna din fiinta ei.

Mi-aduc aminte cat de nenorocita am gasit-o candva in cabina Operei, inainte de intrarea ei in scena la Lacul lebedelor, ea fiind interpreta rolului principal. Ura obsesia tehnicii in sine si se temea ca cea mai mica imperfectiune ar putea ucide sau denatura sensul emotional al rolului. Nu era vorba doar de o fireasca emotie, ci de o suferinta a intregii ei fiinte. Odata intrata in scena se calma, isi transforma spaima in traire artistica si cu transfigurare ne emotiona pana la lacrimi purtandu-ne in lumea ei de vis. O strabatea un tremur interior pe scena ca si in viata. Corpul ei devenea un seismograf care se incarca fara oprire pentru a vibra la maximum in momente culminante.

As evoca acum o perioada anterioara venirii ei la Opera. A fost un timp partenera lui Trixy Checais. Pentru cei ce nu stiu cine a fost ma rezum a-l caracteriza ca pe un artist complex, cu o larga deschidere in variate genuri ale dansului, un om de o deosebita cultura. (Am avut fericirea sa-mi fie profesor si partener.) In coregrafiile lui Trixy, Irinel si-a valorificat valente noi ale talentului abordand teme diferite, modalitati si tehnici noi.

Mai tarziu la Opera, prim balerinul Trixy a compus duo-ul coregrafic de neuitat: “Noaptea Walpurgiei” din Faust-ul lui Gounod. Publicul astepta cu sufletul la gura acest moment dansat devenit memorabil. Cuplul Irinel-Trixy se caracteriza printr-o impresionanta asemanare a trupurilor lor, a expresiei dramatice a fetelor lor, a unei sensualitati de o rara finete.

Mi se pare semnificativ pentru a descrie valoarea artistica a lui Irinel Liciu sa amintesc aprecierea competenta a unui mare maestru de balet rus (Kurilov) care o considera “un unicat care nu sufera comparatie”. Asa se explica numeroasele roluri principale compuse de acesta pentru ea. In baletele in care a aparut, Irinel a avut drept parteneri talentati balerini ai Operei dintre care amintesc doar cativa: Cotovelea, Stefanschi, Ciortea, Gabriel Popescu. In mintea spectatorilor de atunci s-a impus cu deosebire cuplul Irinel-Gabriel.

Aparitiile lor in afara repertoriului obisnuit al Operei impresionau prin varietatea temelor abordate, o stralucitoare si neobisnuita modalitate tehnica, o curgere expresiva ca o improvizatie continua fara urma de efort. Recitalurile lor sunt de neuitat, un cuplu ideal.

O intamplare, frecventa in acele timpuri, a incheiat dramatic aceasta secventa: Gabriel Popescu a ramas in strainatate. Si in loc de ajutor si intelegere, cum adesea din nefericire se intampla, vorbe critice iresponsabile, aruncate in timpul unei repetitii, au determinat-o pe Irinel Liciu sa paraseasca scena. Mai tarziu, o scurta revenire nu i-a putut schimba hotararea, care ne-a indoliat pe toti. Invitata o data in juriul concursului de dans de la Varna, la intoarcere mi-a povestit fericita: “Elevul tau Gigi Caciuleanu a avut un mare succes. A luat premiul I cu o coregrafie proprie pe muzica de jazz”. Ne-am bucurat impreuna.

Am petrecut cu Irinel si Doinas vacante la mare. Cei din preajma lor aveau sa-i cunoasca acolo relaxati, fericiti. Imi suna si azi in urechi rasul copilaros de-atunci al lui Irinel, ras in cascade scurte. Chiar si in acele momente de destindere, personalitatea ei ma cucerea.
Ne adunam seara artisti de tot felul ca la sezatori: poezia se cupla cu dansul, discutiile despre literatura si muzica se purtau degajat, fara fast, fara decor elaborat.
Iar noi cu totii aflati in acel satuc “2 Mai” priveam fascinati mersul plutit, ca un dans abia schitat al superbei Irinel Liciu.

Mi-e dor de Irinel, de deschiderea fara prejudecati pentru DANS, de colegialitatea si sinceritatea ei, de arta ei sublima. Este meritul Silviei Ciurascu de a fi reusit pentru televiziune o scurta evocare din prea putinul material filmat, o pretioasa mostra din arta dansatoarei. Irinel Liciu a plecat din dans si s-a refugiat in dragostea pentru Doinas. Pierzandu-l pe Doinas nu a mai avut unde fugi.

Ma intreb acum, ca si atunci, daca plecarea ei din dans, ca si plecarea ei din viata inseamna slabiciune sau, dimpotriva, mare curaj. Incerc doar sa inteleg. Esential ramane faptul ca un mare artist nu are voie sa moara niciodata in memoria noastra

 (preluat dupa http://www.revista22.ro)