…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

ouroboros

terorism individual*

te-am comandat online erai la reducere
în promoţia de vară pentru picioare netede
şi subraţ care nu pătează hainele de firmă
mi s-a garantat
te-am ales după masacrul de vineri încă eram tristă
că lumea se duce de râpă uite câţi copii mor nevinovaţi
de mâna unui alt băiat
îl naşti îl creşti îl iubeşti şi el
cine şi-ar fi imaginat că a adunat atâta frustrare
un blond frumos cu nas fin şi fruntea înaltă
iar zâmbetul
probabil o mulţime de tipe roiau în jurul lui
excitate de eroul terorist individual cu ţeapă
te-am pus în coş aşadar sub impresia chipului solar al lui breivik
mi-am zis treacă de la mine nu ai cum să fii şi tu un dement
precum o bombă nu cade într-o groapă de obuz
dar dacă
m-ai costat destul recunosc
speranţe iluzii ani buni de aşteptare insomnii metafizice
în care m-am întrebat dacă am sau nu voie să-mi pun capăt zilelor
dacă totul e vis ce este omul viaţa unde se duce sufletul când mori
ce rost are răul pe lume şi cum se simte fericirea
plus jumătate din economiile pentru sejurul la malta
acum aştept cu teamă livrarea se va face în câteva zile
inseminarea apoi iar după trei luni jumate
te avortez şi pe tine
cu toate riscurile
şi pledez nevinovată

*Terorism Individual- Este un caz foarte rar in care indivizi izolati comit acte de terorism. In general numarul de victime si pagubele materiale produse de acesti teroristi sunt foarte mici, dar efectul de frica si psihoza produsa pot fi destul de serioase. Terorismul individual este cel mai dificil de combatut. In general terorismul individual e comis de persoane cu probleme psihice majore. Cel mai cunoscut terorist individual a fost (sic) Kaczynski – Unabomber. Este absolvent al Universitatii Harvard, doctor in matematica si fost profesor la Universitatea California Berkley. Suferind de schizofrenie, a comis un numar de 23 de atentate pe parcursul a 18 ani, omorand 3 persoane si ranind alte 18. A fost capturat numai datorita faptului ca fratele sau i-a recunoscut scrisul, intr-un manifest publicat in presa, si a anuntat politia.”

 

 

 

Anunțuri

Betia adancurilor

motto: „Trebuie sa incepi sa traiesti in realitate. Parca ai avea betia scafandrului”

Carmen Mihaela Visalon

Cam asa au stat lucrurile si acum va spun adevarul si numai adevarul. M-am despuiat, m-am uns cu unt-de-lemn si mi-am montat la gura – prin niste sisteme complicate – un capat al cordonului ombilical pastrat intr-o batista innodata, sub hainele de iarna sau de vara, dupa cum se miscau timpurile, impreuna cu primele mele cosite si eticheta de incheietura de pe vremea cand iesisem din mama mea. Eram doar un IT, atunci. Voi mai avea pe mana o bratara de carpa in ultima zi, cand voi redeveni IT. Pe ea va scrie data, ora si numele mele pamantesti. Celalat capat al cordonului l-am aruncat pe casa in acea dimineata umeda de ianuarie. Auzeam prin trompa lui Eustachio ghearele porumbeilor pe acoperis, uguitul lor, pana si vantul care se prelingea pe tigle.

Ascultam si imi faceam curaj sa ma arunc in adanc, prin crapatura care se casca la temelia casei si din care, vara, vedem iesind carcalaci, paianjeni si cozi de sarpe, cand am simtit cum ma usurez din ce in ce mai tare, din ce in ce mai mult, ca un os de pasare, ca o punga de plastic golita de caserolele congelate, ca un fulg ud uscandu-se incet, in ochiul ascutit al soarelui de iarna. Ma usuram si incepeam sa ma inalt, parca, Doamne Dumnezeule, sa levitez pe deasupra nametilor murdari din curte. La inceput, mi-am zis ca mi se pare. Plutirea nu e a buna in acest anotimp. Am inspirat profund ca sa ma ingreunez la loc si sa ma reasez pe treptele marchizei. Cu aceasta ocazie am tras in piept doua frunze de pe casa si cateva pietricele, naiba stie cum ajunse tocmai pe acoperis. Mi-am zis asta este bine. Voi atarna mai greu, pasul meu va lasa urme adanci in namol, pamantul ma va iubi ca si pana acum. Atat de tare incat ma va primi in pantecul lui fierbinte, asa goala-goluta ca iesita din mama in acea noapte de iarna in care aveam, in sfarsit, ce mi-am dorit. Aici am o mica obiectie. Este nedrept sa iti doresti ceva al naibii de tare si, cand capeti, sa uiti ca asta era tot ce-ai vrut, ca te-ai straduit si te-ai chinuit, ca ai ispasit si ai fost judecat pentru aceasta libertate a placerii de a avea ce ti-ai dorit. Nu e asa ca e incorect, nedrept?!

Gandindu-ma eu la toate astea, iar acum va spun numai si numai adevarul gol-golut, care adevar semana atat de mult cu mine in acele momente, am calcat pe margine, buza crevasei s-a prabusit sub calcaiul meu nesigur de la usuratate si am alunecat. Nici nu am apucat sa ma arunc in adanc, am alunecat pur si simplu, ca ultima impiedicata sa se arunce a pamantului. Atat am apucat: sa intind bratele deasupra capului si sa imi tin respiratia, ca pe trambulina, inainte de bataia finala. Si am sarit cu capul inainte si ochii inchisi chiuind lung si strident. Bateam aerul cu talpile si imi era al naibii de frica, jur ca imi era, de strivire si durerea ei, de topire si arsura ei, de imprastiere si neantul ei.

Numai ca iata ! Doamne Dumnezeule mare si atotputernic, eu nu coboram, ma inaltam. Ma aruncasem in ceruri ? In sus, nu in jos ? Cordonul se ingrosase cat un brat de fecioara blanda si se pierdea acum printre nori. Pulsa si se zbatea buricul meu fara un capat. Varsa in bojocii mei cocoloase de aer de care nu mai gustasem vreodata. Cu mare zgomot, ca o muzica definitiva, care imi acoperea urletul de teama si furie. Ma incolacise de 3 ori in jurul grumazului si ma tragea, ma tragea, cu viteza din ce in ce mai mare printre crengile desfrunzite ale nucului de la strada, prin cumulus si fulgere, mai sa imi lase in pielea spinarii santuri de cenusa incinsa. Tunete se arcuiau in urechile mele cat niciun om pamantean nu ar fi putut cupride in clopotul lui de os atata vuiet si glasuri adanci, de aproape. Luam foc ca un bulgare de lava aruncat de vulcan in drumul meu spre soare, ca acolo ma indreptam din cate inca mai puteam vedea, cu ochii abia mijiti, intepati de acele de grindina. Era iarna si dincolo de nori, iar eu ma sufocam si ma zbateam, trageam cu ultimele puteri din cordonul de carne acel aer vascos care imi patrundea in toate celulele, ma imbalsama si imi era frica sa nu mor asfixiata, inecata sau mai stiu eu cum, adica arsa de vie prin cerul inghetat. Chiar m-am intrebat daca nu cumva, acolo, este mereu iarna si lumina, altfel decat lumina si caldura ca de bec aprins sau ca de foc de tabara.

Pana nu mi-a mai fost deloc frica. Absolut deloc. Mi-am zis ca am murit pentru ca nu mai aveam nevoie de aer, plamanii mei balteau, trupul meu baltea printre stele, nu mai stiam unde e susul si josul, daca mai am maini si picioare si jur ca nu m-a interesat niciun moment sa stiu unde ma aflu si cine ma astepta acasa, daca ma cauta sau au uitat toti de mine, nu imi era nici foame nici sete, nici dor de cineva sau ceva, si nici macar pofta. Ca si cum eu nu mai eram sau nu mai contam pentru altii sau ceilalti pentru mine. De fapt, acei altii nu mai existau, iar eu nici atat. Existam cumva dar fara de margini si toate simturile mele se adunasera intrunul singur, un simt nou, necunoscut, pe care nu-l puteam numi si care era mai mare ca mine. Ce zic eu aici ?! Era atat de mare incat nu puteam sa-l cuprind cu mintea, era infinit si strivitor, un colos al simturilor ca o goarna prin care universul se scurgea in mine, prin gura mea, cu tot cu iernile lui albe si colorate si muzicile lui metalice. Cam asa a fost atunci cand incepusem sa vad fara sa deschid ochii, spirale colorate aprins care ma electrocutau, dupa ce negura s-a imprastiat, si ceva parca rostea si eu auzeam, dar nu cu urechile, ai vrut sa stii cum e ?! uite, asa e, acum stii tot ce trebuie sa stii.

Jur ca toate acestea s-au intamplat si nu mint nici macar cat reprezentam eu atunci si acolo, un IT infim nesfarsit intr-un alt IT infinit pe care il inghitisem dintr-o data prin goarna aia stralucitoare, cu tot cu lumina si intunericul lui, cu tot cu muzica lui inalta si tacerea lui adanca, cu totul si nimicul lui nenumite si de necuprins pentru mine, cea de necuprins.

– Am murit ? Unde sunt ?
– Nu ai murit. Iti revii din anestezie.
– Imi vine sa vomit.
– De la ficat… O sa treaca.
– Si copilul… ?!
– Copilul o sa-si gaseasca alta mama. A incercat si el marea cu degetul…