…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

parfum

măsurarea inteligenţei emoţionale

la o anumită vârstă m-am îmbolnăvit grav am luat virusul empatiei eram necoaptă prea târziu mi-am dat seamă că este o boală ruşinoasă precum sifilisul sau depresia nu trebuia să afle nimeni mai ales colegii de şcoală ştim cât pot fi copiii de cruzi marin bărbatul din argeş de 35 ani cu ochi albaştri şi-a ţinut tatăl mort în casă 7 luni oare ce şi-a gătit pe aragazul din bucătărie în tot acest timp chiuleam de la ore de teamă încă îmi păsa de privirea celorlalţi a debutat cu febră mare lipsa poftei de mâncare în general lipsa poftei karin ar fi împlinit 16 ani pe 18 august oare de cine s-ar fi îndrăgostit dacă nu l-ar fi întâlnit întâmplător pe breivik pe spinare îmi creştea o cocoaşă în piept o arsură de gheară mâinile se lungeau sânii se umflau şi pielea devenise lăptoasă vlad avea 5 ani când a dispărut de lângă mănăstirea cocoş purta un tricou verde cu imprimeu micky mouse oare mama lui îi mai păstrează şi acum hăinuţele devenisem un monstru cât de ruşine mi-a fost atunci apoi mult aer prin oase ceva inuman mă ridica din pat fără să vreau zburam pe deasupra mesei din bucătărie uitam deseori să arunc mâncarea lăsată pentru mine de mama ea nu bănuia nimic irina avea 23 ani şi muncise din greu pentru 4000 euro în germania oare şi-ar fi făcut casa pe care o visa dacă nu s-ar fi călugărit la tanacu mă loveam de tavan ieşeam pe fereastră oraşul mirosea a caprifoi şi trandafiri buchetări eu înotam prin cer şi mai sus cu faţa la soare m-am întors să-i privesc cum se mişcau pe lângă casele lor stephanie de 22 ani a fost prinsă de poliţie când îşi vindea copilul unui traficant de organe pentru 9000 dolari atât cât costa maşina pe care şi-o dorea oare fiul ei o va cunoaşte vreodată cât de teamă mi-a fost atunci că nu-i voi mai vedea niciodată cât de milă mi-a fost de ei cum se vedeau de sus aşa mititei aş fi vrut să-i strâng pe toţi să-i apăr cu braţele mele să-i alăptez la sânul meu încă nu înţelegeam mecanica emoţiilor nu simţeam când din cocoaşă îmi înmuguriseră aripi nu ştiam nimic despre crizele colective sentimente caracter şi instincte morale aşa că am cotit înapoi spre casă şi de atunci mă tratez


taxidermie

prozopoem

bunica şi amy winehouse
 
 mă uit la teleenciclopedia după atâţi ani de sâmbete omeneşti
 acelaşi istorii ale atâtor săptămâni goale cu pielea întinsă
 
 amy winehouse a ars în propria-i magmă fie-i ţărâna uşoară
 aburul spirtului a zburat a ieşit pe fereastră din casa ei
 s-a oprit într-un nor încă nu ştie ce e halenă sau altceva
 va fi şi ea împăiată pentru seara de gală iar am schimbat canalul

 bunica îi spunea telecineclopodie era mirată de ce vedea auzea
 în cutia aia care închidea toată lumea iată de ce-ar fi putut fi în stare 
 sau n-ar fi făcut niciodată dacă ar fi venit pe pământ într-o altă casă 
 din alt sat de departe ar fi atins cu mâna elefanţii şi lebedele negre 
 ar fi fost vecină cu omu’ăla care a inventat moartea prin bombă atomică

 dar eu ştiu că ea ştia totul fără să iasă pe poartă după doar o privire 
 spre deal la apus dacă va fi vreme bună sau un cataclism ne aşteaptă
 mă uit la teleenciclopedia şi mi-e bine ca şi cum aş auzi aceeaşi poveste
 care începe cu un moş şi-o babă aveau o nepoată numită codiţa
 
 *
 
 teleenciclopedie
 
 fraţii medici înjunghiaţi în catedrală burta ei încă digeră fatale
 conspiraţii iată primăvara lui botticelli o pânză despre imaginea 
 unei femei bălaie pe numele ei florentina lupul naparleste periodic
 se pregăteşte ca şi mine pentru marea vitrină a palatului de cristal
 în care vor înţepeni exponatele încă  mobile din bestiarul lui dumnezeu 

 nimic nou aceleaşi senzaţii la vocile familiare ale crainicilor foşnetul 
 salcâmului pe coasta dealului bâzâitul muştelor în bucătăria de vară
 unde bunica atârna sedila cu urdă la scurs răspunsul ei când întrebăm
 ce simt oamenii când mor uite vezi tu bolovanul ăla de pe drum
 aia simte şi mortul în groapă o mână de ţărână învelită în piele  
 se mişcă pe pământul care se învârteşte într-una o locomotivă cu abur
 pregătită să deraieze dincolo de porţile terminus ale uzinei 

 *

 mobilă şi durere
 

 
 nu mai sunt atentă acum mă gândesc să-mi cumpăr mobilă nouă
 pentru ca aerul să se împrospăteze ca în casa bunicii
 să arunc tot ce e de prisos scrisorile patul cu tăblie sculptată
 pendula plantele tablourile fauviste cărţile prăfuite şi hainele vechi 
 să-mi aşez pe podea câteva cuburi uşoare şi o saltea de paie
 ceva minimalist alb-negru sau galben deschis care se pliază se strânge
 se face minuscul ceva fără greutate precum pelerina de la niagara
 în care de departe mă văd ca o pungă de plastic dusă de vant

 o ţin cu oglinda pentru ploaia cea mare în trusa de farduri 
 ceva care mă acoperă mă apăra lângă ceva care mă transformă
 în altceva ce poate fi privit nu se strică şi nu are sentimente 
 o mobilă fără durere pentru o casă decopertabilă recondiţionată 
 de taxidermistul celebru al cărui portret îl aşternem pe pânză
 după curăţarea epidermei de toate organele interne de fluide 
 respectiv îndepărtarea gustului a văzului auzului a iubirii a urii
 
 alt trup pentru hainele bune va trebui să-mi cumpăr atunci
 alt suflet voi avea de vândut sau de dat cât încă sunt atât de 
 mândră de mine de nu-mi mai încap în propria-mi piele

 

 


Vinerea Turmelor

Ziua in care am coborat din nacela si am gasit toate alea imprastiate, amestecate, era o zi sfanta de vineri. Tocmai se luminase si, spre apus, se ingramadeau bivolii. Am urmarit cu privirea cuiburile lor de praf amestecate cu norii si duhurile apusului. Se ingramadeau spre sabie si erau mai rosii decat ti-ai imaginat vreodata, mai rosii decat ti-ai fi putut imagina vreodata. Amusinau pietrele in trecere, smulgeau smocuri de iarba. M-am asezat in fereastra nacelei. In ofensiva. Ma oglindeam la vest, in iarba inalta, in fereastra, si coseam linistita o haina pentru tine. Iti vedeam vinisoarele sangerii din jurul irisilor, vesel si trist, exact asa cum iti place, gangurind in limbi necunoscute, incercand sa intelegi ce nu e de inteles, precum si eu incercam. Haina avea atatea randuri de maneci cate sunt numarate intr-una din carti, mainile, si atatea perechi de cusaturi cate sunt numarate dupa judecata, usile. Tu alesesesi piatra de rau, eu piatra cu muchii ascutite si unghiuri. Era mai proaspat asa, ma gandeam, dar si la tine era bine, ca era mai domol si mai rotund, si mai rostogolitor, ca intr-o lene greu de imaginat, a bivolilor lene spre sabie, acei rosii bivoli pregatiti, dresati. El nu fusese pregatit. Dar dresat, da. Sau poate intelesese. Eu incercam sa inteleg, precum si tu incercai.
Aici incepe adevarata poveste a calatoriei lui si a scufundarii mele si a hainei tale in zbor si a asezarii ei inefabile, pe umar.

Dimineata, eram inca in alpha. Visam si vorbeam ca trebuia sa-mi trimita cineva o cutie mica si in ea o cruciulita alba. Jur ca asta am visat si stiu nu am voie, dar tare imi lipseste juramantul. Si tie iti lipseste. Apoi, visam si vorbeam ca am un spiridus care are grija de mine. Jur ca asta am visat si poate si el ar fi visat sau ar fi trebuit sa viseze, chiar daca era, ca si mine, in ofensiva, pe campiile acelea cu iarba rosie oglindita in burtile lor pregatite pentru spintecare. Ei inca nimic nu stiau. Tu asteptai ca el sa vina la tine sa-ti spuna direct, in fata, cum a fost si daca are vreun rost. Incredibil cum ne legam de fiecare mic amanunt, cum urmaream fiecare bataie de aripa si cum miroseam fiecare adiere de vant. In fuga, copitele noastre scanteiau pietrele in lovire, narile noastre lacome inghiteau orizontul. Era ceva mai cald, e adevarat. Puteai ghici soarele infasurat in praf si nori. Se vedea inca bine, in jur, aerul care urmarea umbrele lucrurilor, pentru ca era vineri, la luminare, nu sambata noaptea, la intunecare, asa cum banuiesc ca s-a intamplat cu adevarat.
Coseam fara sa vad impunsatura. Priveam cerul caprei plutitoare si coseam fara sa vad cum se adunau penele in jurul aripilor lui pline de stele puf, blana, piele si piatra. Cerurile erau asa cum tu ai inteles ca trebuie sa fie la trecerea lui. Undeva, in departare, jos si sus murmurau o discutie in contradictoriu. Uneori, se auzeau batai de copita despicata in pamant, alteori, cate un tunet ratacit reteza un murmur, sau altul.

Apoi, am obosit si m-am odihnit cu inima iesindu-mi din piept, de batai. Stateam intinsa in iarba rosie inalta, pe deal, in bataia vantului, mirosea a fan proaspat cosit si a copitele lor prafuite si a sabie insangerata si vantul se prabusea, uneori, peste mine, simplu, direct din inalt, fara oprelisti. Chiar m-am ferit o data, nu stiu de ce pentru ca nu-mi pasa deloc de puterea lui asupra mea, doar carnea mi se stransese in jurul acului picaturii de sange si nu m-am putut opri sa nu ma gandesc o secunda–care, de data asta, a durat exact cat o secunda, nu mai mult, nu mai putin–la alba ca zapada si la fereastra la care cosea ea si la parul ei negru de abanos, daca nu cumva confundam elementele. Am ramas mult in iarba. Tocmai o miroseam fara sa vreau asta in mod special—fan proaspat cosit si praf de copite amestecat cu nori vinetii si vant, trase in apus, la luminare de vineri—cand am auzit muzica aceea mica, tanguita, ca un fel de plans cuminte, definitiv, ca un bocet fara vlaga. Am dat sa ridic capul si nu am putut. Nici mainile, nici picioarele, nimic de carne. Am simtit doar impunsatura arsa in degetul aratator de la mana stanga si mi-am zis ca m-am relaxat prea tare, da, am nevoie de un timp pentru a rechema pamantul in mine. Inima ramasese fara batai si ma scufindam in iarba, incet, iar bocetul se auzea din ce in ce mai clar, mai strident, mai inalt, mai inalt. Venise si urma sa treaca pe langa mine, trebuia sa-l strig pe nume, sa ne privim in ochi si sa inteleg cum a putut sa inteleaga el atunci acel lucru de neinteles, ca sa ma pot scufunda linistita in iarba rosie, in continuare.

Ai inteles bine: nu aveam grai pentru acea muzica jelita si nici ea raspuns pentru mine. M-a depasit tragandu-si picioarele unul dupa celalalt, fara sa ma vada, fara sa ma auda, fara chiar sa-i pese, parea trist, dar norii nu ma lasau sa vad asta pentru ca el trebuia sa para vesel si fara griji si asta trebuia sa fie raspunsul. A trecut de mine incet iar eu visam ca sunt treaza si nu ma pot misca, nu pot vorbi, dar el exista si eu existam, chair daca in alt timp, in alt loc—ce daca dormeam si visam?!—si m-a depasit, cum ma vezi si cum te vad eu pe tine: confuz si usor ca un fulg sau ca o sacosa de plastic lipindu-se de zid in bataia vantului. M-am intrebat de ce imi pasa si daca imi pasa, iar apoi, m-am intrebat de ce m-am intrebat intai de ce-mi pasa si, abia apoi, daca-mi pasa si am raspuns simplu: nu.
Dar deloc nu mi-a placut–trebuie sa recunosc–ca nu stiu nici acum de ce-mi pasa si ca, dealtfel, nu-mi pasa.

Ramasese poteca intre campia iarbii cu mine in ea si apusul insamantat de macelul albit al bivolilor spintecati. Turme de oase pe intinderile nemarginite, albe. El a trecut mai departe, indepartandu-se din ce in ce mai mult de tara aceea, iar eu dormeam si visam in iarba inalta cum tu vii si-ti iei haina din piele de capra, o arunci pe umar si pornesti in sens invers, catre acea tara de unde el tocmai plecase, tara lui, fara sa ma vezi, fara sa ma auzi, verde in iarba rosie, inalta… oglindita spre vest, in fereastra nacelei… cu parul negru de abanos imprastiat dramatic pe intinderea alba… incerc sa nu confund elementele… incerc sa-l inteleg – murmura in muzica aceea definitiva, mica – el m-a sacrificat, tu l-ai omorat, cu acei ochi nu ne va mai privi niciodata…



10 nov 2005, Bucuresti


Light Blue Perfume

pentru Lum

intai mi-am spalat
atenta
fiecare contur
aveam timp
timp era si pentru o clisma
asa ca
am inghitit o panglica de atlas la fel de albastra ca iubirea
am asteptat sa treaca
prin esofag stomac intenstine si rect
a iesit curata la fel de albastra
intocmai ca iubirea
mi-am insirat pe brate lanturile
necoclitoare
e timpul mi-am zis
inca e
sa aud primul gong
se va traga cortina
inelele
saruturile tale
urmele limbilor tale
erau incrustate in piele
uitati biletul!
in loja centrala pe aleea cu crini
mi-am pus rochia albastra de stamba
ca iubirea albastra de stamba
cu floricele sangerii marunte
m-am parfumat din belsug
lumina albastrie iubirea ta albastrie
incerta a noastra era
la noduri de cale ferata
m-am asezat inauntru
mi-am tras peste cap capacul greoi
si am murit
in graba
light blue a ramas
un damf de parfum