…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

Posts tagged “poezii

Al Veronicăi

15 iunie

„Dacă eu aş şti că o altă femeie te-ar iubi ca mine, cu toată durerea pe care mi-ar da-o rivalitatea, te încredinţez c-aş binecuvînta-o. Dar ele nu iubesc, ele nu ştiu iubi, adevărata dragoste este atît de rară, atît de dureroasă, atît de suavă, atît de crudă, inctit este preferabil să n-o cunoşti; şi cu toate acestea mă socotesc atît de fericită că te iubesc cu această dragoste care ucide şi care mîntuie, care pedepseşte şi care iartă, c-aş dori să nu se mai sfirseasca niciodată” Veronica Micle, 10 februarie 1882

socotesc că nu am ştiut a iubi am uitat sau n-am ştiut niciodată
dar el este când eu nu eram
îmi amintesc cum mereu ca şi azi
când eu nu mai sunt şi n-am fost
îmbracă pentru mine un giulgiu alb cu brâu lat
bătut în rubine cât pumnul cât oul
dar cine altul poate intra când iese
pentru fiecare dintre noi, hoaţele,
mai luminos şi mai sângeriu decât al ei
– atât de înalt în haina lui aripată –
cel scund al Veronicăi

Anunțuri

secvenţă cu tun de ceaţă şi fumigene

ceaţa se întinde spre coastă cât vezi cu ochii
apoi coboară în vălătuci mari pe plajă
ea trage un cufăr printre peştii aruncaţi de maree
pe un colţ de canapea el aşteaptă cu mâinile pe genunchi
cu spatele drept ochelarii pe nas semnul să-şi facă nod la cravată
cineva îi spune intră pe facebook monica întreabă de tine
lasă-mă cu prostiile vreau să se termine mai repede să plec
ea nu mai trage de cufăr o ia înapoi pe bicicletă
i se prinde voalul între spiţele roţii din spate
pedealeaza cu greu în nisip printre peşti
se vede mică de undeva de sus
ei se întâlnesc, apoi, într-o încăpere cu morţi
sunt mulţi la o masă sau stau în picioare nu contează
discută câte ceva din sartre şi iuda e prieten cu toţi
vorbesc despre politeţe se uită la inception le-a plăcut dar
strâmbă din nas cumva nemulţumiţi apoi se întreabă unii pe alţii
ca într-o piesă de teatru nu cumva suntem morţi apoi
cineva se supără pe bune asta nu e viaţă
aceleaşi şi acelaşi lucruri mereu filme facebook tras de cufăr
pedalat după nuntă şi iuda prieten cu băieţii de treabă
de când te naşti până mori aştepţi cuminte să se ridice ceaţa
nu e corect să ne manifestăm toţi ca unul
mă revolt a zis bântuim prin urga asta lacul e atât de departe
camionul s-a înţepenit în nisip cum dracului credeţi că mai plecăm de aici
pe ceaţa asta printre peştii aruncaţi de maree
nu e corect să ne plictisim de moarte
când el se distrează atât de tare
cu noi

The Stone Story www.stonestory.ro/blog  


grevă

ai mei iau pensia mai mică şi e vară

s-au gândit să iasă pe bulevard cu vecinii

să protesteze împotriva lui Boc şi Băsescu

este poezie în felul în care gândesc un fel de plimbare

de-a lungul străzii principale

până la mânăstire dar să fie soare

s-au săturat de ploi şi coduri orange

ocol la cimitir să aprindă atâtea lumânări câţi morţi

în drum ar trebui să treacă pe la farmacie şi pe la RDS

să plătească factura

ar fi poezie în paşii lor egali pe trotuar

în soarele crud şi o pală de vânt peste capetele cărunte

era mai bine pe vremuri

ia vino la fereastră să vezi e poştaşul

au fost comunişti

eram tineri eram în puteri

colaj Ion Birladeanu

*


Bunul Diez si Craiasa Topita

 

tu nu suflet
nu spirit
e bine ca stim doar noi doi
si bunul deasupra
zboara in picaj peste frezele noastre
tip coronite albastre
va cadea undeva?

a cazut
in cilindrul bermudelor
sau in triunghiul venerei
noi vom fi acolo cautandu-ne de paduchi
sperand in semn de bunastare si potenta
o sa-l scot din apa cu o ancora ruginita
o sa se tina de ea
(ancora e din argint masiv
nimeni nu stie)
e acoperita de alge si cacati de pesti rosii
e agatata in fusta rigida a Craiesei Topite

bemol


locul, timpul si armele

prozo-poem

in mod sigur va fi o intersectie EXT/REGIM
luminata in acelasi timp de candelabrele primariei
si razele soarelui amestecate cu ale stelelor
tragic luna va scalda totul in lumina cum altfel decat blanda cum altfel decat claustrofobica
cum altfel?
de sus din rotherdam va va privi pe toti
ucenicilor cum intrati in pasaj iesiti din pasaj urcati scarile coborati si iar coborati
nici macar nu va mai zambi va monitoriza exact gesturile voastre mecanice in crepuscul ce frumos este crepusculul asta de lume cu voi in fundal stricand armonia celor doua cristaluri care se ciocnesc la restaurantul frantuzesc din sticla de bacardi ce minunat este peisajul asta cu ucenici
cum altfel?

in locul ales tu vei comanda cabernet in memoriam istoria imi vei depana cum ai ascutit baionetele cum ti-ai lustruit pintenii cum altfel? in locul ales
INT/PASAJ/LUMINA DE GAZ
vei lovi cristalul cu mana dreapta incercand sa imi atingi indexul ca din greseala
„met la nappe” imi voi aminti de lectia cu obiecte scrobite organizate impaturite corect
si vinul mi se va scurge de pe tablie intre coapse ca un blestem sangeriu
met une autre nappe si gardenii fix in centrul cel mai central la intersectia dintre cele doua diagonale voi insista eu sa gandesc in soapta ca si cum as glumi cu amaraciune este la temperatura camerei nu-ti fa probleme…

in acest timp din rotherdam se va intoarce cu spatele la noi va claxona de doua ori a recunoastre si isi va imagina ca face pluta peste pasaj ca micul zeu din propria-i fictiune

la un moment dat
dupa un timp
puis apres
ne vom aminti mirosul sarat al oceanului gadilandu-ne narile
amestecat cu aburul supei si razele numai ale stelelor in lumina blanda a lunii
cum altfel? altfel ar fi sa palpaie flacara lumanarilor
si sa nu mai putem suporta tragismul umbrelor de pe chipurile noastre
lumina din ochii nostri
freamatul buzelor noastre in contratimp

si armele noastre vor odihni in suportul de umbrela cat ne vom apropia armatele uitand de termopile si pieile rosii
ale inocentei
sabiile noastre se vor ascuti una pe alta prietenos
cordial
respectuos
important precum un singur moment cel al victoriei
cand vom transa raportul de forte care ne vor tine inca lipiti de jilturile incomode de pe terasa

EXT/ZI/TERMOPILE

iar tu vei incerca sa ma convingi ca gazul nu este pentru iluminat
sa profit de cuceririle stiintei
sa apas intrerupatorul ce poate fi mai frumos decat
trupurile noastre despuiate luptandu-se
in plina lumina

25 iulie, 2005, Bucuresti


Mail From Merle

dedicated to Jason

Motto: ”My uncle loves me too much…”
Gwendolyn Brooks

I don’t know how old I am
perhaps six or seconds before
in the florist-shop across the river
all vases smell like hell

he is standing in a floating tub
in the middle
a central-piece on a quantity of water
my uncle is nice
my uncle is fishing
I like him a lot
he loves me too much

family is my uncle
a central-piece in a tub with
birds barracudas and flowers

one day he told me a secret
a florist I’ll be six feet under
his tub full of birds barracudas an flowers

I am not even a woman I think
I am not even a girl
perhaps an ear around his tongue

he loves me dangerous my uncle
I’ll be a feather
I am a vase

I do not like my uncle anymore


revoluţii în cutia cu pudră

napalm 1

se vor despărţi cu zâmbetul pe buze
săru mâna păi plec să fii sănătos baby
se vor roti pe călcâie 180 de grade
se pesupune că temperatura ar creşte brusc
vor schimba febra pe o răceală
guturai umoral cu suc de lămâie
chiar fără suc în 7 zile trece
viroza durează prea mult deci răceală să fie
crecă unul din ei avea ochii roşii
îşi tampona nările cu şerveţel finuţ parfumat
a şi strănutat noroc de noroc este mereu nevoie
asta nu e replică e bullshit mai bine taci ok
dar ce spuneam?
spuneam că s-au rotit pe călcâie cum era stabilit
din spate în spate un pas doi trei patru cinci şase şapte
dau cu nasul în pompă cât dreak să mai merg
e bine la şapte simbolic întoarce-te mă vezi
au scos apoi armele nu ştiu dacă şi cum au ochit
au tras glonţe s-au dus undeva ei nu s-au rănit
nici de atins nu s-au atins măcar
n-a şuierat nimic pe la ureche un strop de sânge n-a sărit

erau deja la treburile lor cu zâmbetul pe buze
când avionul lui cory lidle
ar fi trebuit să cadă pe o benzinărie
undeva în pantelimon

napalm 2

nu ştiu ce naiba pun aştia în crema de faţă
te ungi dacă te ungi în seara respectivă
te ustură un timp ai vrea să uiţi
ieşi la fereastră te piepteni pe-ntuneric
priveşti oraşul şi el te priveşte
orbecăiţi după locuri ştiute
încă te ustură e de la vânt
să nu uiţi să-nchizi când te culci
te piepteni cum spuneam priveşti oraşul
dinţii lui trec prin părul tau încâlcit

şi pasărea
acea pasăre mare cu ciocul ei negru
cu nările-i largi şi păroase
deschide larg aripi în zboru-i
fâlfâie rar ţipă lung ascuţit
geamuri se sparg dulapuri cad
îţi prinde paru-n gheare şi te smulge

strângi pieptenul în pumnul transpirat priveşti o lume
luminile alcătuiesc forme ciudate râuri
puzderie de spoturi din ce în ce mai mici

pe-aici ai fost vreodată te întreabă

e ţipăt e-ntuneric vânt e frig
pielea te ustură se va topi curând
cu tot cu stratul adipos şi carne
un piepten a rămas între falange
în ghearele ei craniul tău
coafura încă rezistă

ai fost sau nu ai fost?

2006-10-12


eterna erecţie / of inima mea

trecuse revelionul toţi culegeau de pe maşini zăpadă

deschideau aripile zburau peste oraşul deschis

atunci ai întrebat el ce zice eu am răspuns

dacă optimismul este becali şi puritatea încă

mă mai gândesc cine poate fi dacă maria tereza mi-a stat

pe buze ca o scamă de melană dacă viaţa asta ar fi un pai

prin care să pot trage pe nas tot ce au nins toate iernile

dacă toate acestea ar însemna ceva

şi nu am terminat ce aveam de gândit de raţionat nu am

terminat orgasmul meu aştepta schimbarea vitezei

sau deschiderea portierei sau poate o tetieră comodă

se aburiseră geamurile afară era fierbinte înăuntru ursul

polar de pe bord scotea aburi pe nări

iar eu mă visam pe un munte de sare

în timpul dezgheţului tu se făcea că erai prins

într-o crevasă cu capul în jos te prinsese exact atunci

îţi era teamă de fiecare picătură care se prelingea

de fiecare grad celsius în plus de fiecare mişcare tectonică

*

el privea asta ca pe o zeificare ca pe o mumificare în eractie

a fiecărui oscior pe care degetele ei se odihneau

ar fi trebuit să fie pretutindeni iarna ar fi trebuit vară să fie

numai acasă el să o desfăşoare ca pe un covor de rugăciune

pe ea să îngenuncheze cu faţa plecată să numere ciucurii

încet să se ridice cu ea pe ea şi să zboare peste cei ce zburau deja

să lase o dâră de reacţie în urmă un oblic monolit cu un capăt

în cer care să reziste veşnic cu cher şi gândacii de bucătărie

după toate bombele atomice cu hidrogen biologice sau altele

maimuţele să-i pipăie muchiile să rânjească jucăuşe să-l atingă

să-şi lîngă degetele să se caţere şi să nu ajungă niciodată la ciucuri

*

de ce tot caută ce dorea să găsească pe cine cum să arate

copiii se zgâiesc pe ferestre le şterg cu dosul mânecii

înăuntru toate sunt rânduite ca într-un dezastru încremenit

nimic nu mai palpită pereţii capitonaţi aşteptă semnele îngheţului

până acum uite mă uit la ceas până acum nimic

de la pupitrul de bord nu a lăcrimat casetofonul nu s-a deschis

ochelarii de soare nu au căzut din torpedou dacă până acum

nimic nu s-a deschis şi toate s-au strâns toropitoare sub avalanşă

dacă totul este ca înainte şi nu este destul şi nimic nu mai poate fi

mă voi opri din zbor pentru ultima oară şi-ţi voi împacheta

maşina de scris pe care o doreşti într-o pungă de la one dollar store

o voi îngropa în dulap îl voi încuia şi-l voi aruncă în iore cu tot

cu maşină garaj cartier şi inima mea


Octombrie

Îmi place să mă trezesc târziu in octombrie

Să plouă mărunt sacadat să văd norii pe geam

Să nu ştiu dacă e înainte de prânz după-masă

Ca şi când un ceas gri s-ar lăţi peste parc

Îmi place in octombrie cernerea stropilor reci

Peste gluga mea galbenă paşii mei prin băltoace

Mirosul de păr ud poarta de fier să scârţâie scurt

Aleea pietruită spre chioşcul de lemn putrezit

In octombrie mi-ar plăcea să îmi placă ceva

O dată pe zi nu contează când unde ce sau de cine

Aş vrea să mă trezesc târziu sau măcar să adorm

Să-mi amintesc ce am visat la’nceput de septembrie

*

1 octombrie 2006, Bucuresti


unitati de masura

unităţi de măsură

usoara de vara cu sifon

iubesc în lărgimi de întrebraţe
arăt la fiecare întrebare cât
cam atât cam atât sau atât
casc ochii arătând şi astfel
mă crezi ca şi cum
realitatea devine o deschidere un unghi
adu-mi compasul te rog e în sertar la birou
cât te iubesc mă întrebi
duc mâna la beregată şi fac un gest
razant pe cant te iubesc cam aşa
desfac braţele precum da! vinci şi-ar face vânt
de pe biserica din piaţă într-o maşinărie desenată
cu mină din cărbune de motru
când eram în expediţie şi oraşul era mic şi mohorât
te iubesc cât toate infinitele
sau până la marginea roşie a apusului sau
cum să arăt ca să pricepi cam cât
să zicem că te iubesc în cifre grade
azi de exemplu iubesc de 5
ieri am iubit de 21 sau poate de 8 şi 1/2
deseori de 40 cu febră şi frisoane
iubesc în vorbe ? (…) şi nu
mă lupt cu nimeni şi nimic reţine bagă la cap

în deplină armonie trăiesc cu toate unităţile
de măsurat iubirea
cam atât sau atât
cred că ajunge

3 mai 2006, Bucuresti