…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

Posts tagged “proza scurta

Vinerea Turmelor

Ziua in care am coborat din nacela si am gasit toate alea imprastiate, amestecate, era o zi sfanta de vineri. Tocmai se luminase si, spre apus, se ingramadeau bivolii. Am urmarit cu privirea cuiburile lor de praf amestecate cu norii si duhurile apusului. Se ingramadeau spre sabie si erau mai rosii decat ti-ai imaginat vreodata, mai rosii decat ti-ai fi putut imagina vreodata. Amusinau pietrele in trecere, smulgeau smocuri de iarba. M-am asezat in fereastra nacelei. In ofensiva. Ma oglindeam la vest, in iarba inalta, in fereastra, si coseam linistita o haina pentru tine. Iti vedeam vinisoarele sangerii din jurul irisilor, vesel si trist, exact asa cum iti place, gangurind in limbi necunoscute, incercand sa intelegi ce nu e de inteles, precum si eu incercam. Haina avea atatea randuri de maneci cate sunt numarate intr-una din carti, mainile, si atatea perechi de cusaturi cate sunt numarate dupa judecata, usile. Tu alesesesi piatra de rau, eu piatra cu muchii ascutite si unghiuri. Era mai proaspat asa, ma gandeam, dar si la tine era bine, ca era mai domol si mai rotund, si mai rostogolitor, ca intr-o lene greu de imaginat, a bivolilor lene spre sabie, acei rosii bivoli pregatiti, dresati. El nu fusese pregatit. Dar dresat, da. Sau poate intelesese. Eu incercam sa inteleg, precum si tu incercai.
Aici incepe adevarata poveste a calatoriei lui si a scufundarii mele si a hainei tale in zbor si a asezarii ei inefabile, pe umar.

Dimineata, eram inca in alpha. Visam si vorbeam ca trebuia sa-mi trimita cineva o cutie mica si in ea o cruciulita alba. Jur ca asta am visat si stiu nu am voie, dar tare imi lipseste juramantul. Si tie iti lipseste. Apoi, visam si vorbeam ca am un spiridus care are grija de mine. Jur ca asta am visat si poate si el ar fi visat sau ar fi trebuit sa viseze, chiar daca era, ca si mine, in ofensiva, pe campiile acelea cu iarba rosie oglindita in burtile lor pregatite pentru spintecare. Ei inca nimic nu stiau. Tu asteptai ca el sa vina la tine sa-ti spuna direct, in fata, cum a fost si daca are vreun rost. Incredibil cum ne legam de fiecare mic amanunt, cum urmaream fiecare bataie de aripa si cum miroseam fiecare adiere de vant. In fuga, copitele noastre scanteiau pietrele in lovire, narile noastre lacome inghiteau orizontul. Era ceva mai cald, e adevarat. Puteai ghici soarele infasurat in praf si nori. Se vedea inca bine, in jur, aerul care urmarea umbrele lucrurilor, pentru ca era vineri, la luminare, nu sambata noaptea, la intunecare, asa cum banuiesc ca s-a intamplat cu adevarat.
Coseam fara sa vad impunsatura. Priveam cerul caprei plutitoare si coseam fara sa vad cum se adunau penele in jurul aripilor lui pline de stele puf, blana, piele si piatra. Cerurile erau asa cum tu ai inteles ca trebuie sa fie la trecerea lui. Undeva, in departare, jos si sus murmurau o discutie in contradictoriu. Uneori, se auzeau batai de copita despicata in pamant, alteori, cate un tunet ratacit reteza un murmur, sau altul.

Apoi, am obosit si m-am odihnit cu inima iesindu-mi din piept, de batai. Stateam intinsa in iarba rosie inalta, pe deal, in bataia vantului, mirosea a fan proaspat cosit si a copitele lor prafuite si a sabie insangerata si vantul se prabusea, uneori, peste mine, simplu, direct din inalt, fara oprelisti. Chiar m-am ferit o data, nu stiu de ce pentru ca nu-mi pasa deloc de puterea lui asupra mea, doar carnea mi se stransese in jurul acului picaturii de sange si nu m-am putut opri sa nu ma gandesc o secunda–care, de data asta, a durat exact cat o secunda, nu mai mult, nu mai putin–la alba ca zapada si la fereastra la care cosea ea si la parul ei negru de abanos, daca nu cumva confundam elementele. Am ramas mult in iarba. Tocmai o miroseam fara sa vreau asta in mod special—fan proaspat cosit si praf de copite amestecat cu nori vinetii si vant, trase in apus, la luminare de vineri—cand am auzit muzica aceea mica, tanguita, ca un fel de plans cuminte, definitiv, ca un bocet fara vlaga. Am dat sa ridic capul si nu am putut. Nici mainile, nici picioarele, nimic de carne. Am simtit doar impunsatura arsa in degetul aratator de la mana stanga si mi-am zis ca m-am relaxat prea tare, da, am nevoie de un timp pentru a rechema pamantul in mine. Inima ramasese fara batai si ma scufindam in iarba, incet, iar bocetul se auzea din ce in ce mai clar, mai strident, mai inalt, mai inalt. Venise si urma sa treaca pe langa mine, trebuia sa-l strig pe nume, sa ne privim in ochi si sa inteleg cum a putut sa inteleaga el atunci acel lucru de neinteles, ca sa ma pot scufunda linistita in iarba rosie, in continuare.

Ai inteles bine: nu aveam grai pentru acea muzica jelita si nici ea raspuns pentru mine. M-a depasit tragandu-si picioarele unul dupa celalalt, fara sa ma vada, fara sa ma auda, fara chiar sa-i pese, parea trist, dar norii nu ma lasau sa vad asta pentru ca el trebuia sa para vesel si fara griji si asta trebuia sa fie raspunsul. A trecut de mine incet iar eu visam ca sunt treaza si nu ma pot misca, nu pot vorbi, dar el exista si eu existam, chair daca in alt timp, in alt loc—ce daca dormeam si visam?!—si m-a depasit, cum ma vezi si cum te vad eu pe tine: confuz si usor ca un fulg sau ca o sacosa de plastic lipindu-se de zid in bataia vantului. M-am intrebat de ce imi pasa si daca imi pasa, iar apoi, m-am intrebat de ce m-am intrebat intai de ce-mi pasa si, abia apoi, daca-mi pasa si am raspuns simplu: nu.
Dar deloc nu mi-a placut–trebuie sa recunosc–ca nu stiu nici acum de ce-mi pasa si ca, dealtfel, nu-mi pasa.

Ramasese poteca intre campia iarbii cu mine in ea si apusul insamantat de macelul albit al bivolilor spintecati. Turme de oase pe intinderile nemarginite, albe. El a trecut mai departe, indepartandu-se din ce in ce mai mult de tara aceea, iar eu dormeam si visam in iarba inalta cum tu vii si-ti iei haina din piele de capra, o arunci pe umar si pornesti in sens invers, catre acea tara de unde el tocmai plecase, tara lui, fara sa ma vezi, fara sa ma auzi, verde in iarba rosie, inalta… oglindita spre vest, in fereastra nacelei… cu parul negru de abanos imprastiat dramatic pe intinderea alba… incerc sa nu confund elementele… incerc sa-l inteleg – murmura in muzica aceea definitiva, mica – el m-a sacrificat, tu l-ai omorat, cu acei ochi nu ne va mai privi niciodata…



10 nov 2005, Bucuresti

Anunțuri

Parfumuri de toamna/Tristice

                               
 
Text de ecsintescu virtual si IBG 
 
  M-am trezit in jur de 11. O ciudata cufureala a tinut locul ceasului desteptator. Am mers la toaleta, am fumat o tigara si m-am gandit la discutia de aseara avuta cu batranul de la 7, in fata liftului de la parter. Era chiar simpatic, asa furios si usor dramatic in lamentarile lui docte despre mizeria din lume, poemele lui Ovidiu, deziluziile personale si starea natiunii. Vecinul meu de dedesubt este o enciclopedie. Ma gandesc la cat de suparat poate fi pe toti si toate, indiferent de subiectul discutiei, si pun asta pe seama afectiunii de care sufera. Are anus contra naturii. Brusc, ma cuprinde un sentiment de usurare. Bat cu doua degete in vasul WC-ului si spun “Doamne fereste!”. Dau sa iau hartie si constat ca mai am foarte putina. Raman ganditor. Intr-un final, ma ridic. Vreau sa trag apa dar un resort interior ma opreste sa o fac. Hartia higienica de culoare roz cu nuferi. Unde Dumnezeu am mai vazut modelul asta? Imi amintesc unde. In apartamentul batranului meu vecin, cand l-am ajutat sa-si duca baxurile cu hartie higienica. Pe holul de la intrare mai erau alte baxuri de acelasi fel, toate cu suluri roz cu nuferi albastri. Parca eram la Cora. M-am ridicat pe varfuri si am inghesuit pachetele noi intre celelalte si tavan. Nu intelegeam la acea ora acest hobby al nefericitului meu prieten.
Auzisem, insa, despre cineva caruia i se amputasera picioarele si purta proteze, cum a cumparat, ani de zile dupa amputare, diclofenac ca sa-si unga fierataniile care ii tineau loc de membre inferioare. Sau despre transsexualul care, fiind prins de baietii din Voluntari si castrat, si-a cumparat penis artificial pentru a se masturba.Beau o gura de cafea si ma gandesc la prima noastra intalnire. Se intampla intr-o sambata. Venisem impreuna cu iubita mea I de la o sedinta. Eram foarte obositi amandoi iar gandul ca trebuia sa refacem strategia electorala pentru candidatul X, ma scotea pur si simplu din minti. Am intrat in scara blocului. Eu m-am oprit putin sa verific cutia postala, iar I a intrat in lift si a urcat, sa pregateasca cina. Trebuia sa verific daca au venit facturile la gunoi, apa si alte prostii.
Langa mine, un batran cu tenul negricios, cu inceput de chelie, cu maini osoase si unghii late si murdare. Nu l-as fi analizam atat de atent daca mirosul greu, pestilential, nu m-ar fi lovit in plina figura. Parca ar fi dus in mana o olita cu fecale aburinde. Nici urma de asa ceva. In mana avea o carte. Chiar daca l-am privit ca pe o fosa septica ambulanta, ca pe un veceu ecologic nevidanjat i-am raspuns la salut si m-am grabit si eu la lift. El a intrat cu mine si mi-a vanturat sub nas brosura respectiva, pentru ca era mai mult o brosura decat o carte. Tot ce am apucat sa vad scris pe ea a fost titlul “Parfumuri de toamna/Tristice”. Dupa mandria din priviri am inteles ca el era autorul dar nu literatura ma interesa pe mine atunci. Inca nu imi dadeam seama daca rasuflarea lui putea sau vreun cadavru intrat in descompunere zacea pe tavanul liftului. Am crezut ca ma sufoc si vechea mea claustrofobie a inceput sa ma bantuie. Sapte etaje langa batran au insemnat pentru mine urcarea in Infern, iar daca liftul ar fi avut fereastra m-as fi aruncat bucuros pe ea, si asta pentru ca nu am putut deschide intre etaje. El imi bara drumul. Cred ca am strambat din nas sau dracu’ stie ce am facut, pentru ca l-am auzit zicand, in timp ce deschidea usa liftului la 7:
– Totul pute, tinere! Totul. Scara asta, blocul asta, toata lumea e un urias rahat care pute.
Am iesit din lift cu gandul sa urc un etaj pe scari, poate scap de atacul de panica. Tocmai ma indreptam spre scara cand mi-a venit sa-i dau, totusi, o replica, doar asa, de “la revedere”:
– Nu totul pute, maestre. Exista si mirosuri exceptionale, mirosul florilor, al marii, al toamnei… Dovada volumul din mana dumneavoastra.
– Aici ai dreptate. Poezia este singurul parfum de pe pamant. Eu am scris-o, sa stii…
L-am felicitat cu respectul pe care il astepta de la mine si am dat sa urc scara. M-a prins de mana tocmai cand Angela a iesit din al doilea lift si m-a tras de-o parte. A asteptat ca fata sa treaca spre palierul din stanga fara sa se uite spre ea dar nici de zis nu a zis nimic. M-am simtit stingher. Ea a salutat si pus mana la nas. Eu i-am raspuns, el nu.
– Pe asta o vezi? E o putoare ordinara. Urla ca o apucata pana dimineata. Se impreuneaza in fiecare noapte ca o catea in calduri. Ai simtit cum pute?
– Maestre, nu vreau sa va suparati pe mine dar sunteti nedrept. Angela miroase mereu frumos. Si nu ma refer la parfumul ei, ma refer la altceva. Ceva inefabil si atat de carnal. Nu simtiti la ea mirosul orgasmului?
– Ce ai spus?? Ce ai spus???
I-am vazut fata cu un rictus de hiena si ochii cu o lucire dementa. Un zgomot ca de intestine si mirosul ingrozitor a navalit si mai puternic.
– Mirosul orgasmului?!
Recunosc ca m-a speriat reactia batranului.
– Stati putin, era doar o metafora. Dumneavoastra, fiind poet… m-am gandit ca intelegeti. Stiti bine ca orgasmul nu are miros.
– Vorbesti murdar tinere. Cuvintele tale put. Tu puti.
In timp ce spune asta si isi foloseste opera drept evantai ca si cum ar indeparta mirosul. Curentii de aer imping catre mine duhoarea care imi intra in fiecare por. Dau sa vomit. Tot nu ma lasa sa plec.
– De-aia pute totul in tara asta, continua noul meu prieten. Nu mai exista respect pentru cuvant. Auzi, orgasm! “Mirosul orgasmului”…imi vine sa vomit. Hai gata. Imi faci rau. Nu mai vorbesc cu tine. Si eu care vroiam sa-ti citesc poeziile mele… Imputitule.
Am ramas masca si l-am privit cum se indeparteaza spre lift cu miscari lente cu mana pe punga care ii iesise printre pulpanele flanelei. A intrat si liftul a pornit. Eu am urcat incet scarile spre etajul 8. Acolo, surpriza. Batranul ma astepta cu usa liftului deschisa.
– La ce etaj mergi?
– Aici, i-am raspuns. Stau la 8.
– Stai cu chirie?
– Da. Sunt din Constanta si de 1 an m-am mutat in Bucuresti.
– Aia creata cine e?
Stiam ca se refera la iubita mea. Recunosc ca m-a deranjat abordarea. Nimnei nu are voie sa i se adreseze cu “aia” lui I. Duhoarea m-a oprit sa ma revolt..
– E iubita mea. Si lucram impreuna. Avem o firma de consultanta politica, i-am raspuns aproape sufocat de damful pestilential.
– Femeile sunt niste curve imputite. Habar nu ai ce rahat ascund sub fusta, putorile dracului. Madamele astea ferchezuite si impopotonate vor sa ne fure sufletul si sa il umple de rahat.
“Doamne, in ce am intrat cu nebunul asta” m-am gandit. Am tacut si am dat sa plec dar m-a apucat gulerul hainei si a inceput sa imi suiere amenintator.
– Taci! Stiu ce vorbesc. Tu esti curat. Trebuie sa te salvezi. Toate sunt niste gropi de gunoi. Niste balegi. Si voi, tineretul asta de rahat, puneti botul la colportarile lor. Viata de rahat. Totul pute. Nu simti?!Norocul meu ca a iesit doamna administrator dintr-un apartament si m-a luat la rost ca nu ii dadusem “apa”. Am tot uitat sa notez consumul si imi aminteam de asta doar cand o vedeam. De obicei, ma ascund de ea, acum am iesit cu pieptul deschis, m-am oferit tirului de reprosuri cu o mare usurare. Orice, numai duhoarea batranului nu. Cand am ajuns la usa, cu ochii inlacrimi din cauza mirosului, I a deschis. Mi-am luat iubita in brate sau mai degraba ea pe mine, atat de terminat eram. Mancarea mirosea extraordinar. Tocanita de legume si piure de cartofi. Am luat o cina romantica si am facut dragoste. Orgasmul este unul din mirosurile dumnezeiesti. Asta este clar.De atunci l-am tot intalnit pe batranul meu vecin de la 7. Erau zile cand ne salutam si zile cand ma faceam ca nu il observ, in ciuda mirosului pe care il emana. Era prezent aproape in fiecare zi pe palierul de la parter. Mereu cu acea carte in mana. O tinea ca pe o Biblie. Eu, brusc, eram foarte grabit cand plecam din bloc si aveam nevoie urgenta la toaleta cand ma intorceam acasa. Abia avea timp sa-mi strecoare cate ceva despre imputitii de politicieni, despre mizerabilii de tigani si despre ordinara moarte, cea mai imputita dintre putorile Universului. Intr-o zi, pe cand ma intorceam de la serviciu, i-am vazut privirea trista si l-am rugat sa-mi citeasca o poezie.
– Una?? Vrei sa-ti citesc O poezie???
– M-as simti onorat sa ma lasati sa adulmec unul dintre parfumurile tristicelor dumneavoastra, maestre, am incercat eu sa o dreg.
– Ai innebunit, mi-a zis. Aici e intreaga mea viata. Aici sunt sentimentele mele. Iubirile mele. Gandirea mea. Ce stii tu, bulifrici? Ce inseamna o poezie pentru o viata, pentru cat m-am chinuit eu pe hoitul asta de pamant. Tu si viata ta de rahat. Te vinzi pentru un rahat. Tu cu, auzi!, iubita ta…si recunosti asta in public. O dezmatata si o comunista, asta e! De-aia au intrat, ba, rusii in tara, de-aia au intrat, pentru ca suntem o natie de rahat. Putim. Niste lasi, niste loaze, niste cadavre ambulante.
– Maestre, nu va enervati… Iau cartea, o citesc si v-o inapoiez maine.
– Esti nebun de legat. Asta e clar. Adica, eu dau 8 000 000 milioane ca s-o public si sa ti-o dau tie sa citesti acasa cu… madama?! Da’ ce?! E cartea ma’tii? Cartea asta se va vinde dupa moartea mea. O sa o vrei sa o citesti si n-o sa mai ai ce. Asa sa stii.Cam asa decurgeau scurtele si desele mele intalniri cu batranul meu vecin. Niciodata nu m-am obisnuit cu mirosul lui, insa. Incepusem sa recunosc ce mancase, dupa cum putea. Imi era simpatic si chiar ma obisnuisem cu aparitiile lui in peisaj. Discutam asta si cu iubita mea care punea nefericirea lui pe seama bolii.
De Craciun, l-am vizitat ca sa-i urez La Multi Ani! Si i-am dus in dar o sacosa cu portocale. Atunci am revazut zecile de baxuri de hartie igienica roz cu nuferi albastri. Acum, flancau ambele laturi ale holului, de sus pana jos. Cred ca ar fi putut sa tipe cat de tare ar fi vrut, ca tot nu-l auzea cineva, asa de bine izolat fonic era holul.
– Viata asta e de rahat, mi-a spus la plecare. Toata lumea mananca rahat. Totul e o imensa hazna. Si mi-a dat un plic mare cu conditia sa nu-l deschid decat “atunci cand vreau ca lumea sa miroasa a parfum”. Stiam ca este volumul lui de versuri. Nu l-am deschis. Lumea mea mirosea, inca, a parfum.In dimineata asta am vazut in fata blocului o unitate Smurd de descarcerare. Apoi a venit si o ambulanta si un echipaj de politie. Am coborat sa vad ce se intampla. Agitatie la etajul 7. Baietii se chinuiau sa sparga usa batranului meu vecin.Usa a sarit pur si simplu parca daramata de un suflu de gaze. Un miros de rahat a umplut intregul bloc de parca spiritul batranului poet plutea peste noi, rahatii, asa cum ne numea pe toti. Vecinii curiosi se retrageau cu mana la nas.L-am vazut. Era infasurat tot in hartia higienica, o mumie roz cu nuferi albastri. In stanga lui, zeci de folii de ciocolax si alte laxative. Punga colectoare explodase. Peste tot era o mizerie ingrozitoare. In dreapta, cartea de poezii, murdara si ea. Cei de la criminalistica si-au pus mastile de gaze. Eu eram obisnuit cu mirosul de nefericire al acestui om, cu incrancenarea lui.

M-am retras si am urcat la mine, la 8, am scos plicul primit de la el. am scos cartea din plic si am deschis-o. Camera s-a umplut cu parfumuri. Mirosea a iubire tarzie pentru o femeie frumoasa si a ogor reavan, a voci de copii care sar in valuri de rau si tipa de fericire, a var proaspat pe coaja copacilor si a parcuri toamna cu banci umede, a minciuna si a nesiguranta, a tradare, a uitare si a singuratate. A boala mirosea si a moarte. Dar cel mai puternic, cartea batranului meu vecin mirosea a parfum de orgasm!