…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

Posts tagged “scenarista

Experiment pe Rasaduri de Primavara

Panselele patru si doi, cele cu niste coduri pe bonurile de casa, se plictisesc in pamantul din vasele alea mici de plastic in care au fost cumparate. Nu le costa nimic fotosinteza si nici efortul de a fi udate. Uit de ele, dar trebuie sa le ud, chiar daca o fac mecanic, ca si cum m-as spala pe dinti sau as aprinde becul in pod. Le voi scoate din vasele alea mici de plastic maroniu indefinit si le voi lasa sa se usuce. Asa vor simti si ele ca traiesc. In pamantul reavan se plictisesc, carevasazica, asa ca afara cu ele, sa se descurce singure.


Vinerea Turmelor

Ziua in care am coborat din nacela si am gasit toate alea imprastiate, amestecate, era o zi sfanta de vineri. Tocmai se luminase si, spre apus, se ingramadeau bivolii. Am urmarit cu privirea cuiburile lor de praf amestecate cu norii si duhurile apusului. Se ingramadeau spre sabie si erau mai rosii decat ti-ai imaginat vreodata, mai rosii decat ti-ai fi putut imagina vreodata. Amusinau pietrele in trecere, smulgeau smocuri de iarba. M-am asezat in fereastra nacelei. In ofensiva. Ma oglindeam la vest, in iarba inalta, in fereastra, si coseam linistita o haina pentru tine. Iti vedeam vinisoarele sangerii din jurul irisilor, vesel si trist, exact asa cum iti place, gangurind in limbi necunoscute, incercand sa intelegi ce nu e de inteles, precum si eu incercam. Haina avea atatea randuri de maneci cate sunt numarate intr-una din carti, mainile, si atatea perechi de cusaturi cate sunt numarate dupa judecata, usile. Tu alesesesi piatra de rau, eu piatra cu muchii ascutite si unghiuri. Era mai proaspat asa, ma gandeam, dar si la tine era bine, ca era mai domol si mai rotund, si mai rostogolitor, ca intr-o lene greu de imaginat, a bivolilor lene spre sabie, acei rosii bivoli pregatiti, dresati. El nu fusese pregatit. Dar dresat, da. Sau poate intelesese. Eu incercam sa inteleg, precum si tu incercai.
Aici incepe adevarata poveste a calatoriei lui si a scufundarii mele si a hainei tale in zbor si a asezarii ei inefabile, pe umar.

Dimineata, eram inca in alpha. Visam si vorbeam ca trebuia sa-mi trimita cineva o cutie mica si in ea o cruciulita alba. Jur ca asta am visat si stiu nu am voie, dar tare imi lipseste juramantul. Si tie iti lipseste. Apoi, visam si vorbeam ca am un spiridus care are grija de mine. Jur ca asta am visat si poate si el ar fi visat sau ar fi trebuit sa viseze, chiar daca era, ca si mine, in ofensiva, pe campiile acelea cu iarba rosie oglindita in burtile lor pregatite pentru spintecare. Ei inca nimic nu stiau. Tu asteptai ca el sa vina la tine sa-ti spuna direct, in fata, cum a fost si daca are vreun rost. Incredibil cum ne legam de fiecare mic amanunt, cum urmaream fiecare bataie de aripa si cum miroseam fiecare adiere de vant. In fuga, copitele noastre scanteiau pietrele in lovire, narile noastre lacome inghiteau orizontul. Era ceva mai cald, e adevarat. Puteai ghici soarele infasurat in praf si nori. Se vedea inca bine, in jur, aerul care urmarea umbrele lucrurilor, pentru ca era vineri, la luminare, nu sambata noaptea, la intunecare, asa cum banuiesc ca s-a intamplat cu adevarat.
Coseam fara sa vad impunsatura. Priveam cerul caprei plutitoare si coseam fara sa vad cum se adunau penele in jurul aripilor lui pline de stele puf, blana, piele si piatra. Cerurile erau asa cum tu ai inteles ca trebuie sa fie la trecerea lui. Undeva, in departare, jos si sus murmurau o discutie in contradictoriu. Uneori, se auzeau batai de copita despicata in pamant, alteori, cate un tunet ratacit reteza un murmur, sau altul.

Apoi, am obosit si m-am odihnit cu inima iesindu-mi din piept, de batai. Stateam intinsa in iarba rosie inalta, pe deal, in bataia vantului, mirosea a fan proaspat cosit si a copitele lor prafuite si a sabie insangerata si vantul se prabusea, uneori, peste mine, simplu, direct din inalt, fara oprelisti. Chiar m-am ferit o data, nu stiu de ce pentru ca nu-mi pasa deloc de puterea lui asupra mea, doar carnea mi se stransese in jurul acului picaturii de sange si nu m-am putut opri sa nu ma gandesc o secunda–care, de data asta, a durat exact cat o secunda, nu mai mult, nu mai putin–la alba ca zapada si la fereastra la care cosea ea si la parul ei negru de abanos, daca nu cumva confundam elementele. Am ramas mult in iarba. Tocmai o miroseam fara sa vreau asta in mod special—fan proaspat cosit si praf de copite amestecat cu nori vinetii si vant, trase in apus, la luminare de vineri—cand am auzit muzica aceea mica, tanguita, ca un fel de plans cuminte, definitiv, ca un bocet fara vlaga. Am dat sa ridic capul si nu am putut. Nici mainile, nici picioarele, nimic de carne. Am simtit doar impunsatura arsa in degetul aratator de la mana stanga si mi-am zis ca m-am relaxat prea tare, da, am nevoie de un timp pentru a rechema pamantul in mine. Inima ramasese fara batai si ma scufindam in iarba, incet, iar bocetul se auzea din ce in ce mai clar, mai strident, mai inalt, mai inalt. Venise si urma sa treaca pe langa mine, trebuia sa-l strig pe nume, sa ne privim in ochi si sa inteleg cum a putut sa inteleaga el atunci acel lucru de neinteles, ca sa ma pot scufunda linistita in iarba rosie, in continuare.

Ai inteles bine: nu aveam grai pentru acea muzica jelita si nici ea raspuns pentru mine. M-a depasit tragandu-si picioarele unul dupa celalalt, fara sa ma vada, fara sa ma auda, fara chiar sa-i pese, parea trist, dar norii nu ma lasau sa vad asta pentru ca el trebuia sa para vesel si fara griji si asta trebuia sa fie raspunsul. A trecut de mine incet iar eu visam ca sunt treaza si nu ma pot misca, nu pot vorbi, dar el exista si eu existam, chair daca in alt timp, in alt loc—ce daca dormeam si visam?!—si m-a depasit, cum ma vezi si cum te vad eu pe tine: confuz si usor ca un fulg sau ca o sacosa de plastic lipindu-se de zid in bataia vantului. M-am intrebat de ce imi pasa si daca imi pasa, iar apoi, m-am intrebat de ce m-am intrebat intai de ce-mi pasa si, abia apoi, daca-mi pasa si am raspuns simplu: nu.
Dar deloc nu mi-a placut–trebuie sa recunosc–ca nu stiu nici acum de ce-mi pasa si ca, dealtfel, nu-mi pasa.

Ramasese poteca intre campia iarbii cu mine in ea si apusul insamantat de macelul albit al bivolilor spintecati. Turme de oase pe intinderile nemarginite, albe. El a trecut mai departe, indepartandu-se din ce in ce mai mult de tara aceea, iar eu dormeam si visam in iarba inalta cum tu vii si-ti iei haina din piele de capra, o arunci pe umar si pornesti in sens invers, catre acea tara de unde el tocmai plecase, tara lui, fara sa ma vezi, fara sa ma auzi, verde in iarba rosie, inalta… oglindita spre vest, in fereastra nacelei… cu parul negru de abanos imprastiat dramatic pe intinderea alba… incerc sa nu confund elementele… incerc sa-l inteleg – murmura in muzica aceea definitiva, mica – el m-a sacrificat, tu l-ai omorat, cu acei ochi nu ne va mai privi niciodata…



10 nov 2005, Bucuresti


unitati de masura

unităţi de măsură

usoara de vara cu sifon

iubesc în lărgimi de întrebraţe
arăt la fiecare întrebare cât
cam atât cam atât sau atât
casc ochii arătând şi astfel
mă crezi ca şi cum
realitatea devine o deschidere un unghi
adu-mi compasul te rog e în sertar la birou
cât te iubesc mă întrebi
duc mâna la beregată şi fac un gest
razant pe cant te iubesc cam aşa
desfac braţele precum da! vinci şi-ar face vânt
de pe biserica din piaţă într-o maşinărie desenată
cu mină din cărbune de motru
când eram în expediţie şi oraşul era mic şi mohorât
te iubesc cât toate infinitele
sau până la marginea roşie a apusului sau
cum să arăt ca să pricepi cam cât
să zicem că te iubesc în cifre grade
azi de exemplu iubesc de 5
ieri am iubit de 21 sau poate de 8 şi 1/2
deseori de 40 cu febră şi frisoane
iubesc în vorbe ? (…) şi nu
mă lupt cu nimeni şi nimic reţine bagă la cap

în deplină armonie trăiesc cu toate unităţile
de măsurat iubirea
cam atât sau atât
cred că ajunge

3 mai 2006, Bucuresti


prinsoare

ţi se năzărise să-ţi faci o praştie pentru zburătoare
erai închis între gratii moi condamnat la libertate
colivia ta stâmtă din fâşii de carne
dincolo se aliniau in zig-zag
obiecte înaripate ca într-un tablou suprarealist
tu le ocheai cu indexul mimai tragerea la ţintă
poc poc unul cate unul se prăbuşeau în ţărână
multe dintre ele mimau sângerarea
agonizau rănite pretindeau trăirea
altele oftau prelung îşi dadeau duhul
cu faţa în sus se zbăteau în tăcere
ca prinse în ace pe un câmp de plută
mi-ai smuls în glumă iadeşul din piept
din pieptul meu dureros ne jucam
de-a alegerea puneam rămăşag
câte vei doborî până la miezul nopţii
cu noua ta praştie pentru zburătoare
apoi îţi lăţeai obrazul între sânii mei
obosit
te scufundai între ei
nimic nu opunea rezistenţă
nicio răspundere
niciun răspuns
bătea ora unu
alesesem
eram prada ta
câştigai

2 aprilie, 2007, Bucuresti

Photobucket

foto: Simona Serban


o fata nascatoare dorina un baiat agricultor ion un ogor pazit de bodyguarzii lui Dumnezeu

te gandesti cum astept cum imi tin mainile / cum le tin legate la spate / cum ma las rastignita asa cu mainile impreunate la spate / ca la primara cand se dadea buna dimineata tovarasa invatatoare / cum eram mama inainte eu ma gandesc / a tuturor barbatilor mama si ei imi erau copii / cum genunchii lor nimereu pe tendoanele mele / sub talpile mele / cum se sprijineau de zidul meu zambitor de fantana mea / si eu ii acopeream cu buza de sus si le lingeam ranile / eram mama nascuta din delfin si el nascut din altul mai mare / eram o casa si in ea venea uneori in vizita o sirena inzapezita sa-mi adica aminte iarna bate la usa / vremea tradarii

vine vremea râsului

iti amintesti? / noi doua pe vremea râsului / cu limbile taiate / cu o taietura sub nas / toti copiii nostri isi vor aminti de buzele noastre de sus iti spuneam / de limba noastra aspra / vor ramane cicatrici si zile te gandeai tu

si vor manca luna cu gura plina de lapte
si aerul va sangera
si va fi ziua intai
copiii vor insemna acest trup
si trupul va fi al nostru
al nostru va fi pamantul si il vom inmulti

o fata nascatoare dorina un baiat agricultor ion / un ogor pazit de bodyguarzii lui Dumnezeu / va suge la tatele lor cat sa creasca o zeita / a doua zi o zeita va naste un miez / din miez cine va desena prima luna la gatul primului heruvim copil / el din goarna va rasuna ani secole milenii / pana la ultima clipa

colaj: ioana/dorin

2005-12-06


Antidepresiv natural (trebuie sa vedeti si sa va tratati)


nu tot ce zboara e tarom

planeta asta nu exista dar ce ni se pare exista este minunat

http://vimeo.com/moogaloop.swf?clip_id=1778399&server=vimeo.com&show_
title=1&show_byline=1&show_portrait=0&color=&fullscreen=1


Ion Aurel Garjoaba, le jardinier de l’Univers

La Multi Ani, domnule profesor. Imi e dor de mirosul uleiurilor…

Photobucket (mai mult…)


saramura cu apa de ploaie

un fulger
noaptea muta sfasiata
un ac infipt in disc la patefon
stapanul nu mai canta se opreste
departe suna lung un telefon
lubenita pe masa pe terasa
printre pahare mai astepti o zi
usa intredeschisa intuneric
fereastra luminata vis-a-vis

iubito, sa ne dedulcim la pace
inca mai cresc vorbeste-mi
acum ma coc sunt trist
ia un cutit inteapa crusta verde
transeaza-ma si gusta
sunt dulce
deci exist

tuna acum
va curge prin burlane turbata mierea
zahar rafinat
eu cresc ma coc priveste peste umar
fereastra ta de vis-à-vis alt bloc
alta terasa alta viata spatiul
dintre usa deschisa si canat

ploua
dormim tu plangi dormim amorf
un bulgare de sare in asternut un vis
tu plangi cu fata la perete mut
intrarea in salina s-a deschis

lubenita intreaga pe terasa
printre pahare zemuri in furtuna
o lacrima pe limba se aduna
eu sunt aici tu vis-à-vis
gustam
si tu si eu
sarati
deci existam

2006-07-20


Luminitei, de Inviere

Ce-ar mai ramane din noi,

ce-ar mai ramane din

Tine,

(O fasie sangeranda,

O geana de nisip din rasturnatele clepsidre ale rasturnatelor anotimpuri albe)

altceva decat in imaginile

oglinzilor orbecaind de teama

si slugarind zadarnice placeri.

Ce-ar mai ramane, deci, din

Noi,

din

Tine,

din

Mine,

altceva decat nisip, daca nu

ne-am alipi uneori

intr-o siameza gratie

oasele trudite de miliarde

de respiratii gafaite

intr-o trainica si alba cruce,

intr-un cimitir fara morminte.

11.04.87