Al Veronicăi
15 iunie
„Dacă eu aş şti că o altă femeie te-ar iubi ca mine, cu toată durerea pe care mi-ar da-o rivalitatea, te încredinţez c-aş binecuvînta-o. Dar ele nu iubesc, ele nu ştiu iubi, adevărata dragoste este atît de rară, atît de dureroasă, atît de suavă, atît de crudă, inctit este preferabil să n-o cunoşti; şi cu toate acestea mă socotesc atît de fericită că te iubesc cu această dragoste care ucide şi care mîntuie, care pedepseşte şi care iartă, c-aş dori să nu se mai sfirseasca niciodată” Veronica Micle, 10 februarie 1882
socotesc că nu am ştiut a iubi am uitat sau n-am ştiut niciodată
dar el este când eu nu eram
îmi amintesc cum mereu ca şi azi
când eu nu mai sunt şi n-am fost
îmbracă pentru mine un giulgiu alb cu brâu lat
bătut în rubine cât pumnul cât oul
dar cine altul poate intra când iese
pentru fiecare dintre noi, hoaţele,
mai luminos şi mai sângeriu decât al ei
– atât de înalt în haina lui aripată –
cel scund al Veronicăi
Aníron i e círatha na Valannor
„7 fevruarie 1882
Momoţi,
(…)De-ai fi aici te-aş pupa! Dar aşa să pup în vânt? Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-nchee gândul meu, al
lui
Emin”
celor ce părăsesc cu teamă realitatea
le dau un link căutaţi mantra “popoţica”
rostiţi-o în singurătate peste un lac de conac
când ceaţa se ridică
sau peste o mare fără de sfârşit
în jurul vostru se va deschide o grădină
dincolo de ea o pădure în ea elfii vor face dragoste
atingându-şi urechile încet
semnul că este vremea să pătrundeţi şi voi
tot încet
prin scorbură veţi auzi cum piatra se loveşte în tâmpla lui
nimerit acolo din greşeala de a fi fost văzut
atât de aproape de valannor
când munţii îşi loveau piscurile şi în cer
se pornise războiul viermilor albi
copacii vor vorbi în limbi ca şi cum s-ar ruga
se vor împărtăşi din tâmpla aceluia
vor fremăta ca degetele înmănuşate
pe genunchii femeii ea va muri într-un final
pe corabie
la dorinţă
fără nicio remuşcare
Aníron i e broniatha, ad ae periatham athar i methid en-amar hen
va stiga el din far şi pădurea grădina marea întreagă
nesfârşită
se vor despica fără de toiag
ceaţa va coborî iar pe pământ
pădurea va lumina copacii vor amuţi pe vecie
nici la adiere nu vor mai foşni
“popoţico” veţi auzi iar
ecoul vostru nimic altceva
peste toate tâmpla lui roşie va fremăta uşor
pânzele vor înţepeni spânzurate de catarg
vin la tine miţule băet iubit şi drăgălaş
va răspunde ea
…
Comentarii recente