…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

Ultimele

Eugen Ionescu sau emotia fragmentului de cod lipsa

NOUL LOCATAR la NOTTARA O piesa bine pusa in scena a lui Eugen Ionescu este, intotdeauna, un festin al emotiilor. Cand este vorba despre Ionescu, tebuie sa te pregatesti in mod special pentru rafinamentul degustarii, ca un gourmet de haute cuisine al perlelor gasite in scoici ferecate. Piesele lui nu te dezamagesc niciodata. Intri in ele cu infrigurarea apropierii de misterul autentic  si astepti sa te compleseasca sentimentul ca, in sfarsit, ai facut ordine in haos. Uneori, reusesti, alteori, nu. Intelegerea  si asimilarea teatrului ionescian tin atat de mobilarea culturala a receptorului cat si de deschiderea lui emotionala catre adevaratele provocari intelectuale. Daca stii ce trebuie sa cauti si unde, daca stii sa citesti semnele si sa completezi fragmentul de cod lipsa, experienta ta artistica este completa si unica. Semnul ca ai reusit este atunci cand absurdul, nonsensul capata sens. Noul Locatar, Eugen Ionescu, Eugène Ionessco, Teatrul Nottara, Gabor Tompa “Noul Locatar”, piesa re-pusa in scena de Gabor Tompa la Nottara (dupa o destul de lunga istorie cu izvoare in 2004,Newcastle, Anglia) este o piesa care aduce haosul in ordine. Fireste ca nu voi povesti piesa pentru ca ati citit-o, deja, nu?! Pe scurt, este vorba despre “mutarea” noului locatar in “noul spatiu” locativ, cu tot cu mobila lui veche si cu istoria lui incarcata de evenimentele vietuirii. Acesta este doar primul sertar, cel care se deschide fara cheie. Apoi, trebuie sa incerci sa le descui pe celelalte! Asadar, ai multe enigme de dezlegat. E bine sa ai cu tine trusa de detectiv si sa incepi investigatia inca de la inceput, dupa cum ne sugereaza si regizorul, pentru ca, “there” se va intampla ceva foarte important, odata cu primul pas al locatarului in noua locuinta. A16. Francisco Alfonsin, Ion Grosu si Ada Navrot in   spectacolul Noul locatar (copyright Mihaela Marin) Dupa intrarea in imobilul peste care portareasa (Ada Navrot) stapaneste bantuita de fantomele plecatilor, cerand, inutil, obolul trecerii de la noul locatar, odata ajuns in spatiul destinat lui, strain si confuz intr-o noua si ambigua ordine, locatarul (Francisco Alfonsín) va incerca sa se redescopere si sa se reorganizeze, incepand sa isi construiasca, impreuna cu cei doi hamali care ii cara mobila (Ion Grosu si Gabriel Răuţă), propria lume, propria piramida, dupa calcule minutioase si masuratori precise. Fiecare obiect care intra in lumea nou-creata are o destinatie si o semnificatie anume.  El devine arhitectul propriului habitat in constructia Marelui Arhitect, iar hamalii il ajuta sa isi aduca inauntru intreaga viata, de la calutii copilariei, infasurati ca niste mumii, la tablorile lui Don Quijote, Beckett si Ionesco, totul intr-o adevarata coregrafie scenica bine condusa, pe fundalul sonor: Verdi amestecat in glosolalia locatarului ale carui replici alcatuiesc, in final,  un fel de incantatie obsedanta, repetitiva: “there, there, there, there”. Tabloul cu fotografia lui Eugen Ionescu va fi intors si va ramane asezat cu spatele la plublic pana la finalul piesei. Creatorul si-a intors fata de la propria creatie? A23. Francisco Alfonsin, Gabriel Rauta si Ion Grosu in   spectacolul Noul locatar (copyright Mihaela Marin) La inceput, camera de inchiriat este un adevarat cub al lui Metatron, armonioasa si curata, perfecta asa cum sunt toate spatiile nelocuite ale vidului, ca inainte de facerea lumii, pentru ca, la final, aglomerarea universala sa pregateasca o noua apocalipsa personala, o alta parasire de domiciliu, precum s-a intamplat si batraneilor care tocmai “se mutasera” din acea locuinta. Locatarul vorbeste in limbi si se pregateste pentru zborul final prin tavanul care, iata! se poate deschide sub cer. Pana atunci, insa, este prizonierul formelor. A29. Gabriel Rauta, Ion Grosu si Francisco Alfonsin in   spectacolul Noul locatar (copyright Mihaela Marin) “Noul Locatar” regizat de Gabor Tompa este o matroska intr-un univers in expansiune, in care fiecare detaliu contine un altul si fiecare enigma o alta enigma si, in acelasi timp, totul creste, se amplifica si se metamorfozeaza intr-o entitate care te inghite si te consuma. Obiectele prind viata, se coalizeaza si se dilata. Ele incep sa controleze spatiul si timpul. Ca element anecdotic, aceasta piesa a fost scrisa in cele cateva zile in care autorul ei, Eugène Ionessco, se muta intr-o noua locuinta. A30. Gabriel Rauta, Francisco Alfonsin si Ion Grosu in   spectacolul Noul locatar (copyright Mihaela Marin) Ii datoram aceasta piesa lui Eugen Ionescu, acest Einstein al dramaturgiei universale, cu intrebarile lui abisale si tristetea atat de bine zugravita sub masca tragica a clownului jovial si inlacrimat. Si ghicitorile lui dureroase – “e circ, e teatru, e circ?” – el insusi fiind eroul propriilor lui obsesii, ca noi toti, impreuna, si fiecare in parte. O obsesie, doua obsesii, trei… Personaje in perpetuu conflict cu ele-insele, privite si privindu-se din si in atat de multe oglinzi. De la piesele lui Ionescu pleci mai destept si mai intelept. Va invit la Eugen Ionescu, asadar! > http://new.nottara.ro/?act=rep&sid=43 A45. Ion Grosu, Francisco Alfonsin si Gabriel Rauta in   spectacolul Noul locatar (copyright Mihaela Marin) Teatrul Nottara, Bucureşti Noul locatar de Eugène Ionessco Traducere de Vlad Russo şi Vlad Zografi Regia: Gábor Tompa Asistenţă regie: Mirela Sandu Decorul şi light design: Helmut Stürmer Costume şi asistenţă decor: Corina Grămoşteanu Cu: Francisco Alfonsín, Ada Navrot, Ion Grosu, Gabriel Răuţă fotografii: Mihaela Marin

Obiecte fragile

Păreau alte camere. Mereu altele. Aceiași pași între uși. Duceri, întoarceri, muchii, pereți. Pe aici se intră. Acolo se rămâne un timp. Unde este ieșirea? Nu contează acum. Sunt acasă. Drumuri făcute cu ochii închiși. Le știm pe toate fără nicio mirare. După miros, după contur. Se răcește totul, totul este aspru și rece ca muzica de fanfară pe un vinil zgâriat. Venele se îngroașă, aveți colesterolul crescut ești anunțat din când în când. Un timp nu îți pasă. Pipăi pereții. Recunoști tapetul sfâșiat, umezeala lor familiară. Ești acasă. Ești în siguranță. Apoi începi să gâfâi, îți cad dinții, îți mor părinții, prietenii. Începe să-ți fie teamă? Eu îmi aminteam, tu îți aminteai. Ce pedeapsă. Afară nu mai ploua. Doar cerul vânat prevestea alte vremuri. Mi-ar fi plăcut să miroasă a ghiocei. Știi cum miros ghioceii. Nu au parfum. Miros a sală de nașteri. Lapte și colici după durerile facerii. Rezilientă. Cei care iubesc ghioceii iubesc și copiii, mă gândeam. Niciodată nu avem timp să mergem la pădure, la lizieră, să ne umplem plămânii cu sănătatea începuturilor. Îi cumpărăm de la intersecție și așteptăm să se ofilească în pahar. Puțini au vaze mici pentru ghiocei, așa că îi punem în pahar și îi ținem acolo până cozile lor putrezesc, se împut. Știi cum miros ghioceii după un timp. Ca ouăle roșii pe care le spargi, din greșeală, după Paște. Tu le păstrezi pentru chihlimbar, ai mare grijă de coaja lor perfectă, dar ele se sparg și put. Ai fi putut să ai răbdare, să aștepți gălbenușul să se pietrifice. În câți ani? Cine știe în cât timp un gălbenuș devine chihlimbar? Dar nu ai timp. Trebuie să te muți, iar când împachetezi obiectele fragile se sparg. Alte încăperi, alte glasuri de fanfară. Fără pași între uși, fără ghiocei, fără ouă roșii, fără paharele de cristal, fără prieteni. Doar pereții umezi și aspri, iar tu,între ei, un obiect fragil.

Rostirea lui Modigliani Catre Autoportretul Ei din Profil

Jeanne, pe tine te-am ales sa-mi fii model
aseaza-te pe scaunul acesta in camera cu un singur perete
si gandeste-te la o intrebare…

atat de lung este gatul tau si ochii atat de mari
iar gura, cum de s-a micsorat atat?
cine ti-a spus ramai cu mainile impreunate in poala
si nu deschide fereastra la mansarda cand ploua?
pe fundal nu voi picta zidul
(acum, Gorgona isi bate in cuie doi din zece serpi adormiti
deasupra oglinzii autoportretului tau din profil)
perucile nu se mai cauta de fire albe
nici pielea obrazului nu se mai intinde pe gherghef

cine ti-a lungit gatul, Jeanne…?
…ca pe un Ecuator prea scurt
pentru o planeta umflata de poruncile zeilor
…ca pe un toiag moale inmugurit
innodat la grumazul batranului despicator
cineva, cine?, ti-a pliat irisii…
de se inchid unul peste altul,
coperti de piele si ape
ale cartii fara istorie, file…

ce zici de pata asta orange…?
…peste zbaterea ei a genunchiului tau drept
soclul impreunarii de maini doua din zece

iar ti-ai schimbat pozitia, Jeanne
cu respiratia de sapte inca un rand de uleiuri mai intind
peste fundalul de perete cu doi din zece serpi
treziti in duhul otetului din candela afumata

priveste-l unul pe celalalt
inchisa una pe cealalata
peste fara-file-re-ne-scrise in poruncile zeilor
din burta ei bolborosind miez de vulcani si magma

alearga pe Ecuatorul gatului tau, Jeanne!
da cerc pe talia manechinului inviat!
lasa urme de salba pe propria-ti ceafa!

pensula asta inmuiata in sange te cere iar…
ramai pe scaun!
aminteste-ti!
nu schimb peretele in zid sau in gradina
nu iti hranesc serpii cu pui vii
re-aminteste-ti!
cine ti-a muscat gura atat cat sa incapa rostirea intrebarii?
cine a crescut coperti de apa
in mozaicul autoportretului tau din profil?
cine ti-a cusut in pielea obrazului
raspunsul pe care trebuia sa mi-l pictez intre buzele
cu care te sarut de fiecare data

Jeanne, te-am ales drept model
pentru gatul tau scurt
si mereu intrebarea “NU!”

Ioana Barac Grigore tradusă de Pere Bessó

He acá un poema de la poeta Ioana Barac Grigore, que he conocido a través del beneficio de los blogs de poesía rumanos. Parece remisa a dar detalles de su biobibliografía. Ella misma indica de modo escueto que nació un duro invierno, que se graduó en la Universidad Nacional d’Arte Teatral y Cinematográfica „I.L.Caragiale” (UNATC– CAV) de Bucarest y que es guionista. Ni en la red ni en su página personal o en Facebook apunta la amiga mayor referencia. Dejo al final las direcciones de su emilio y de su página web. El poema que traigo apunta a la afición de Ioana Barac Grigore por la poesía de Sylvia Plath. De hecho el poema “Sylvia” –suerte de homenaje- acaba con la inclusión de un verso de la propia Plath que se suicidaría en 1963. La crítica más conspìcua de la autora de los Poemas de Lázaro” y “Ariel” señala, no en balde, el valor paradigmático del poema All the Dead Dears que comienza así:

In the Archæological Museum in Cambridge is a stone
coffin of the fourth century A.D. containing the skeletons
of a woman, a mouse and a shrew. The ankle-bone of the
woman has been slightly gnawed.

Sylvia

în acest muzeu toate sarcofagele au intrat în combustie spontană
nimeni nu ştie de ce se banuieşte ca focul a intrat prin efracţie
doar scheletul silviei îngenunchiat în colţ între cei doi pereţi
în acestă sală exponatele au ars cu tot cu sângele lor cu ceara
scheletul femeii îndrăgostite neputincios lovitele galbene oase
şi pieile cerbilor fantomele lor boncănind linişte silvia se usucă
silvia moare încă fără carnea ei fără copiii ei fără el încă moare
curând va veni alaiul mirele va aprinde un grătar la intrarea-n muzeu
fiecare masă va avea lumanare ei puşca ei fiecare padure un cerb
ciuta va alerga speriată ei işi vor încărca armele după toast uscare
pereţii muzeului vor fi ciuruiţi de gloanţe vor şuiera printre flăcări
vor fi roşii în obraji vânătorii cei mai buni bărbaţi au dezlegat ogarii
the ankle-bone of the woman has been slightly gnawed

Sylvia

En aquest museu tots els sarcòfags han entrat en combustió espontània
ningú no sap per què es pressuposa que el foc entrà per efracció
només l’esquelet de sylvia agenollat en un cantó entre aquelles dos parets
en aquesta sala les exposicions han cremat amb tot amb la seua sang amb la cera
l’esquelet de la dona enamorada impotent trencats els ossos grocs
i les pells dels cérvols els seus fantasmes brugint en calma sylvia s’asseca
sylvia es mor encara sense la seua carn sense els seus infants sense ell encara mor
de seguida vindrà el seguici els nuvis encendrà una graella a l’entrada del museu
cada taula tindrà les seues espelmes la seua arma de foc cada bosc un cérvol
la cérvola correrà esglaiada ells se carregaran les armes després del brindis
les parets del museu serán crivellades de bales xiularan enmig de les flames
enrogiran en les galtes els caçadors els millors homes han deslliurat els llebrers
the ankle-bone of the woman has been slightly gnawed*

 

Sylvia

En este museo todos los sarcófagos han entrado en combustión espontánea
nadie sabe por qué se presupone que el fuego ha entrado por efracción
sólo el esqueleto de sylvia arrodillado en una esquina entre dos paredes
en esta sala las exposiciones han ardido del todo con su sangre con la cera
el esqueleto de la mujer enamorada impotente los huesos amarillos rotos
y las pieles de los ciervos sus fantasmas bramando tranquilamente sylvia se seca
sylvia se muere todavía sin su carne sin sus niños sin él todavía se muere
enseguida vendrá el cortejo los novios encenderá una parrilla a la entrada del museo
cada mesa tendrá su vela su arma de fuego cada bosque un ciervo
la cierva correrá asustada ellos cargarán sus armas tras apurar el brindis
las paredes del museo serán acribilladas por las balas silbarán entre las llamas
enrojecerán en sus mejillas los cazadores los mejores hombres soltaron los lebreles
the ankle-bone of the woman has been slightly gnawed*

*el astrágalo de la mujer ha sido roído suavemente, verso tomado de All the Dead Dears de la gran poeta Sylvia Plath. Ello explica, en parte, la referencia del título.

Cu multumiri lui Pere Bessó si lui Andrei Langa

ieși afară javră ordinară

get out, you miserable dog

în primul vers vreau să va atrag atenția
îmi e frică și vouă va este să nu devin ordinară
frică de bici de spinări late de fumigene castronul cu
resturi de tocăniță ar putea fi undeva pe o treaptă de beton
în afara casei ieșirea din spate
aici nu am cel mai bun prieten
nimeni nu vrea o potaie buboasă în curtea lui mârâind pe la uși
la selecția naturală voi pica proba niciun ong trist
nu va mai demonstra pentru mine în niciun birou cu dozator de apă
ce mă fac unde să mă vâr să nu mă prindă hingherii
mă retrag spre colței schelălăi trece salvarea smurd
e rost de vindecare
nu aud cum calc pașii mei nu au sunet
astăzi mi-am pus labe cu gheare tăiate
e rost de vindecare se aude înfundat de sus dintr-o goarnă
heruvimul tușește peste mine și celelate javre
pune mână la gură tu ăla din balcon
împrăștii virusul unic peste lucrul în sine
aici nu am cel mai bun prieten îmi e atât de milă
de activistul trist de lângă dozator
și frică de lacrimile lui originale

Photobucket
foto: Ioana Barac Grigore

noaptea în care am găsit leviatanul în canal

era o joi ca ieri plouase de potop după arşiţă
în vagoanele din gara obor înotau şobolani
copiii se stropeau prin bălţi cu pantalonii sumeşi
ah ce bucurie fusese când a ieşit soarele direct asfinţit ce răcoare
la noi sus numai parfum şi chiote ude
ca şi cum regina nopţii nu ar fi otrăvit niciodată
ce de luciu de apă se vedea pe afară înăuntru în adânc câţiva
îşi rostogoleau bolovanii de plumb

pe strada pe care locuisem un timp era nuntă mare ţigănească
patruzeci de grade sub soare plachiuri rămase in asfaltul încins
se mărita fata florăresei cu un străin care spunea cuvântul fabulos
mai târziu le-am aflat pe toate cum se vedeau de sus de pe bloc
mireasa era gravidă fuma venise şi copilul minune
cânta pe o masă în mijlocul străzii pe deasupra mulţimii boxele duduiau în cartier
vocea i se ridica se lovea de singurii nori ei semănau cu un balaur
o lebădă un submarin un coş cu pui de şarpe
cu ce imagina fiecare nuntaş când dădea paharul pe gât

primul fulger a spintecat pomul de lângă spălătorie
nu l-a văzut nimeni nici flăcările nu se vedeau de la ei
al doilea a iluminat cu primul tunet odată
i-a prins la o manea furtuna cea mare
chiar când ea a ţipat peste tot acum nasc măiculiţă
apa i s-a rupt şi din cer s-a prăbuşit peste toţi

nevăzut

ah ce răcoare s-a lăsat
după aşa o furtună am scăpat şi vă jur
am simţit fericirea atât cât soarele a apărut să apună
pielea de pe umeri mirosea a regina nopţii
aş fi rămas grea de parfum numai să fi întors capul
nu m-am simţit niciodată mai singură ca în acea noapte
îmi rostogoleam bolovanul prin canalizare parcă era de plută

măsurarea inteligenţei emoţionale

la o anumită vârstă m-am îmbolnăvit grav am luat virusul empatiei eram necoaptă prea târziu mi-am dat seamă că este o boală ruşinoasă precum sifilisul sau depresia nu trebuia să afle nimeni mai ales colegii de şcoală ştim cât pot fi copiii de cruzi marin bărbatul din argeş de 35 ani cu ochi albaştri şi-a ţinut tatăl mort în casă 7 luni oare ce şi-a gătit pe aragazul din bucătărie în tot acest timp chiuleam de la ore de teamă încă îmi păsa de privirea celorlalţi a debutat cu febră mare lipsa poftei de mâncare în general lipsa poftei karin ar fi împlinit 16 ani pe 18 august oare de cine s-ar fi îndrăgostit dacă nu l-ar fi întâlnit întâmplător pe breivik pe spinare îmi creştea o cocoaşă în piept o arsură de gheară mâinile se lungeau sânii se umflau şi pielea devenise lăptoasă vlad avea 5 ani când a dispărut de lângă mănăstirea cocoş purta un tricou verde cu imprimeu micky mouse oare mama lui îi mai păstrează şi acum hăinuţele devenisem un monstru cât de ruşine mi-a fost atunci apoi mult aer prin oase ceva inuman mă ridica din pat fără să vreau zburam pe deasupra mesei din bucătărie uitam deseori să arunc mâncarea lăsată pentru mine de mama ea nu bănuia nimic irina avea 23 ani şi muncise din greu pentru 4000 euro în germania oare şi-ar fi făcut casa pe care o visa dacă nu s-ar fi călugărit la tanacu mă loveam de tavan ieşeam pe fereastră oraşul mirosea a caprifoi şi trandafiri buchetări eu înotam prin cer şi mai sus cu faţa la soare m-am întors să-i privesc cum se mişcau pe lângă casele lor stephanie de 22 ani a fost prinsă de poliţie când îşi vindea copilul unui traficant de organe pentru 9000 dolari atât cât costa maşina pe care şi-o dorea oare fiul ei o va cunoaşte vreodată cât de teamă mi-a fost atunci că nu-i voi mai vedea niciodată cât de milă mi-a fost de ei cum se vedeau de sus aşa mititei aş fi vrut să-i strâng pe toţi să-i apăr cu braţele mele să-i alăptez la sânul meu încă nu înţelegeam mecanica emoţiilor nu simţeam când din cocoaşă îmi înmuguriseră aripi nu ştiam nimic despre crizele colective sentimente caracter şi instincte morale aşa că am cotit înapoi spre casă şi de atunci mă tratez

terorism individual*

te-am comandat online erai la reducere
în promoţia de vară pentru picioare netede
şi subraţ care nu pătează hainele de firmă
mi s-a garantat
te-am ales după masacrul de vineri încă eram tristă
că lumea se duce de râpă uite câţi copii mor nevinovaţi
de mâna unui alt băiat
îl naşti îl creşti îl iubeşti şi el
cine şi-ar fi imaginat că a adunat atâta frustrare
un blond frumos cu nas fin şi fruntea înaltă
iar zâmbetul
probabil o mulţime de tipe roiau în jurul lui
excitate de eroul terorist individual cu ţeapă
te-am pus în coş aşadar sub impresia chipului solar al lui breivik
mi-am zis treacă de la mine nu ai cum să fii şi tu un dement
precum o bombă nu cade într-o groapă de obuz
dar dacă
m-ai costat destul recunosc
speranţe iluzii ani buni de aşteptare insomnii metafizice
în care m-am întrebat dacă am sau nu voie să-mi pun capăt zilelor
dacă totul e vis ce este omul viaţa unde se duce sufletul când mori
ce rost are răul pe lume şi cum se simte fericirea
plus jumătate din economiile pentru sejurul la malta
acum aştept cu teamă livrarea se va face în câteva zile
inseminarea apoi iar după trei luni jumate
te avortez şi pe tine
cu toate riscurile
şi pledez nevinovată

*Terorism Individual- Este un caz foarte rar in care indivizi izolati comit acte de terorism. In general numarul de victime si pagubele materiale produse de acesti teroristi sunt foarte mici, dar efectul de frica si psihoza produsa pot fi destul de serioase. Terorismul individual este cel mai dificil de combatut. In general terorismul individual e comis de persoane cu probleme psihice majore. Cel mai cunoscut terorist individual a fost (sic) Kaczynski – Unabomber. Este absolvent al Universitatii Harvard, doctor in matematica si fost profesor la Universitatea California Berkley. Suferind de schizofrenie, a comis un numar de 23 de atentate pe parcursul a 18 ani, omorand 3 persoane si ranind alte 18. A fost capturat numai datorita faptului ca fratele sau i-a recunoscut scrisul, intr-un manifest publicat in presa, si a anuntat politia.”

 

 

 

taxidermie

prozopoem

bunica şi amy winehouse
 
 mă uit la teleenciclopedia după atâţi ani de sâmbete omeneşti
 acelaşi istorii ale atâtor săptămâni goale cu pielea întinsă
 
 amy winehouse a ars în propria-i magmă fie-i ţărâna uşoară
 aburul spirtului a zburat a ieşit pe fereastră din casa ei
 s-a oprit într-un nor încă nu ştie ce e halenă sau altceva
 va fi şi ea împăiată pentru seara de gală iar am schimbat canalul

 bunica îi spunea telecineclopodie era mirată de ce vedea auzea
 în cutia aia care închidea toată lumea iată de ce-ar fi putut fi în stare 
 sau n-ar fi făcut niciodată dacă ar fi venit pe pământ într-o altă casă 
 din alt sat de departe ar fi atins cu mâna elefanţii şi lebedele negre 
 ar fi fost vecină cu omu’ăla care a inventat moartea prin bombă atomică

 dar eu ştiu că ea ştia totul fără să iasă pe poartă după doar o privire 
 spre deal la apus dacă va fi vreme bună sau un cataclism ne aşteaptă
 mă uit la teleenciclopedia şi mi-e bine ca şi cum aş auzi aceeaşi poveste
 care începe cu un moş şi-o babă aveau o nepoată numită codiţa
 
 *
 
 teleenciclopedie
 
 fraţii medici înjunghiaţi în catedrală burta ei încă digeră fatale
 conspiraţii iată primăvara lui botticelli o pânză despre imaginea 
 unei femei bălaie pe numele ei florentina lupul naparleste periodic
 se pregăteşte ca şi mine pentru marea vitrină a palatului de cristal
 în care vor înţepeni exponatele încă  mobile din bestiarul lui dumnezeu 

 nimic nou aceleaşi senzaţii la vocile familiare ale crainicilor foşnetul 
 salcâmului pe coasta dealului bâzâitul muştelor în bucătăria de vară
 unde bunica atârna sedila cu urdă la scurs răspunsul ei când întrebăm
 ce simt oamenii când mor uite vezi tu bolovanul ăla de pe drum
 aia simte şi mortul în groapă o mână de ţărână învelită în piele  
 se mişcă pe pământul care se învârteşte într-una o locomotivă cu abur
 pregătită să deraieze dincolo de porţile terminus ale uzinei 

 *

 mobilă şi durere
 

 
 nu mai sunt atentă acum mă gândesc să-mi cumpăr mobilă nouă
 pentru ca aerul să se împrospăteze ca în casa bunicii
 să arunc tot ce e de prisos scrisorile patul cu tăblie sculptată
 pendula plantele tablourile fauviste cărţile prăfuite şi hainele vechi 
 să-mi aşez pe podea câteva cuburi uşoare şi o saltea de paie
 ceva minimalist alb-negru sau galben deschis care se pliază se strânge
 se face minuscul ceva fără greutate precum pelerina de la niagara
 în care de departe mă văd ca o pungă de plastic dusă de vant

 o ţin cu oglinda pentru ploaia cea mare în trusa de farduri 
 ceva care mă acoperă mă apăra lângă ceva care mă transformă
 în altceva ce poate fi privit nu se strică şi nu are sentimente 
 o mobilă fără durere pentru o casă decopertabilă recondiţionată 
 de taxidermistul celebru al cărui portret îl aşternem pe pânză
 după curăţarea epidermei de toate organele interne de fluide 
 respectiv îndepărtarea gustului a văzului auzului a iubirii a urii
 
 alt trup pentru hainele bune va trebui să-mi cumpăr atunci
 alt suflet voi avea de vândut sau de dat cât încă sunt atât de 
 mândră de mine de nu-mi mai încap în propria-mi piele

 

 

cantecul gamelei

nimic nou pe masa la cina
aceleasi tacamuri si toba de tinichea
chicoteli in living la cafea
apare platoul chef d’oeuvre flambat
veniti la razboi incepe festinul
astazi creier pane de mort inviat
sangerete vin fudulii caviar
la lupta camarazi!
spre victorie iar!

5 august 2006

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.