…sa batem campii cu gratie, doamnelor si domnilor!

Archive for Ianuarie, 2008

Betia adancurilor

motto: „Trebuie sa incepi sa traiesti in realitate. Parca ai avea betia scafandrului”

Carmen Mihaela Visalon

Cam asa au stat lucrurile si acum va spun adevarul si numai adevarul. M-am despuiat, m-am uns cu unt-de-lemn si mi-am montat la gura – prin niste sisteme complicate – un capat al cordonului ombilical pastrat intr-o batista innodata, sub hainele de iarna sau de vara, dupa cum se miscau timpurile, impreuna cu primele mele cosite si eticheta de incheietura de pe vremea cand iesisem din mama mea. Eram doar un IT, atunci. Voi mai avea pe mana o bratara de carpa in ultima zi, cand voi redeveni IT. Pe ea va scrie data, ora si numele mele pamantesti. Celalat capat al cordonului l-am aruncat pe casa in acea dimineata umeda de ianuarie. Auzeam prin trompa lui Eustachio ghearele porumbeilor pe acoperis, uguitul lor, pana si vantul care se prelingea pe tigle.

Ascultam si imi faceam curaj sa ma arunc in adanc, prin crapatura care se casca la temelia casei si din care, vara, vedem iesind carcalaci, paianjeni si cozi de sarpe, cand am simtit cum ma usurez din ce in ce mai tare, din ce in ce mai mult, ca un os de pasare, ca o punga de plastic golita de caserolele congelate, ca un fulg ud uscandu-se incet, in ochiul ascutit al soarelui de iarna. Ma usuram si incepeam sa ma inalt, parca, Doamne Dumnezeule, sa levitez pe deasupra nametilor murdari din curte. La inceput, mi-am zis ca mi se pare. Plutirea nu e a buna in acest anotimp. Am inspirat profund ca sa ma ingreunez la loc si sa ma reasez pe treptele marchizei. Cu aceasta ocazie am tras in piept doua frunze de pe casa si cateva pietricele, naiba stie cum ajunse tocmai pe acoperis. Mi-am zis asta este bine. Voi atarna mai greu, pasul meu va lasa urme adanci in namol, pamantul ma va iubi ca si pana acum. Atat de tare incat ma va primi in pantecul lui fierbinte, asa goala-goluta ca iesita din mama in acea noapte de iarna in care aveam, in sfarsit, ce mi-am dorit. Aici am o mica obiectie. Este nedrept sa iti doresti ceva al naibii de tare si, cand capeti, sa uiti ca asta era tot ce-ai vrut, ca te-ai straduit si te-ai chinuit, ca ai ispasit si ai fost judecat pentru aceasta libertate a placerii de a avea ce ti-ai dorit. Nu e asa ca e incorect, nedrept?!

Gandindu-ma eu la toate astea, iar acum va spun numai si numai adevarul gol-golut, care adevar semana atat de mult cu mine in acele momente, am calcat pe margine, buza crevasei s-a prabusit sub calcaiul meu nesigur de la usuratate si am alunecat. Nici nu am apucat sa ma arunc in adanc, am alunecat pur si simplu, ca ultima impiedicata sa se arunce a pamantului. Atat am apucat: sa intind bratele deasupra capului si sa imi tin respiratia, ca pe trambulina, inainte de bataia finala. Si am sarit cu capul inainte si ochii inchisi chiuind lung si strident. Bateam aerul cu talpile si imi era al naibii de frica, jur ca imi era, de strivire si durerea ei, de topire si arsura ei, de imprastiere si neantul ei.

Numai ca iata ! Doamne Dumnezeule mare si atotputernic, eu nu coboram, ma inaltam. Ma aruncasem in ceruri ? In sus, nu in jos ? Cordonul se ingrosase cat un brat de fecioara blanda si se pierdea acum printre nori. Pulsa si se zbatea buricul meu fara un capat. Varsa in bojocii mei cocoloase de aer de care nu mai gustasem vreodata. Cu mare zgomot, ca o muzica definitiva, care imi acoperea urletul de teama si furie. Ma incolacise de 3 ori in jurul grumazului si ma tragea, ma tragea, cu viteza din ce in ce mai mare printre crengile desfrunzite ale nucului de la strada, prin cumulus si fulgere, mai sa imi lase in pielea spinarii santuri de cenusa incinsa. Tunete se arcuiau in urechile mele cat niciun om pamantean nu ar fi putut cupride in clopotul lui de os atata vuiet si glasuri adanci, de aproape. Luam foc ca un bulgare de lava aruncat de vulcan in drumul meu spre soare, ca acolo ma indreptam din cate inca mai puteam vedea, cu ochii abia mijiti, intepati de acele de grindina. Era iarna si dincolo de nori, iar eu ma sufocam si ma zbateam, trageam cu ultimele puteri din cordonul de carne acel aer vascos care imi patrundea in toate celulele, ma imbalsama si imi era frica sa nu mor asfixiata, inecata sau mai stiu eu cum, adica arsa de vie prin cerul inghetat. Chiar m-am intrebat daca nu cumva, acolo, este mereu iarna si lumina, altfel decat lumina si caldura ca de bec aprins sau ca de foc de tabara.

Pana nu mi-a mai fost deloc frica. Absolut deloc. Mi-am zis ca am murit pentru ca nu mai aveam nevoie de aer, plamanii mei balteau, trupul meu baltea printre stele, nu mai stiam unde e susul si josul, daca mai am maini si picioare si jur ca nu m-a interesat niciun moment sa stiu unde ma aflu si cine ma astepta acasa, daca ma cauta sau au uitat toti de mine, nu imi era nici foame nici sete, nici dor de cineva sau ceva, si nici macar pofta. Ca si cum eu nu mai eram sau nu mai contam pentru altii sau ceilalti pentru mine. De fapt, acei altii nu mai existau, iar eu nici atat. Existam cumva dar fara de margini si toate simturile mele se adunasera intrunul singur, un simt nou, necunoscut, pe care nu-l puteam numi si care era mai mare ca mine. Ce zic eu aici ?! Era atat de mare incat nu puteam sa-l cuprind cu mintea, era infinit si strivitor, un colos al simturilor ca o goarna prin care universul se scurgea in mine, prin gura mea, cu tot cu iernile lui albe si colorate si muzicile lui metalice. Cam asa a fost atunci cand incepusem sa vad fara sa deschid ochii, spirale colorate aprins care ma electrocutau, dupa ce negura s-a imprastiat, si ceva parca rostea si eu auzeam, dar nu cu urechile, ai vrut sa stii cum e ?! uite, asa e, acum stii tot ce trebuie sa stii.

Jur ca toate acestea s-au intamplat si nu mint nici macar cat reprezentam eu atunci si acolo, un IT infim nesfarsit intr-un alt IT infinit pe care il inghitisem dintr-o data prin goarna aia stralucitoare, cu tot cu lumina si intunericul lui, cu tot cu muzica lui inalta si tacerea lui adanca, cu totul si nimicul lui nenumite si de necuprins pentru mine, cea de necuprins.

– Am murit ? Unde sunt ?
– Nu ai murit. Iti revii din anestezie.
– Imi vine sa vomit.
– De la ficat… O sa treaca.
– Si copilul… ?!
– Copilul o sa-si gaseasca alta mama. A incercat si el marea cu degetul…

Anunțuri

Chelnerita Sofia

Sofia nu era copil din flori
Si nici din spuma berilor la halba.
Priviti-o cum pluteste printre nori
De fum Carpati, purtand o pana dalba!

Pe mese cu miresme de mustar
Rostogoleste zaruri din pahare.
Pe bratul ciung ii scrie inimioare,
Strapunse de sageata, un pescar.

O vrea a lui dar este prea inalta
Femeia ce in plasa i s-a prins.
Navoadele s-au rupt si nu e balta
S-o-ncapa, chiar pe-o margine de vis.

Vino cu mine-n barca mea, pe mare,
Coboara-te-n abisuri, in dusis –
O-ndeamna el privind-o cum dispare –

Dar fata nu vrea plata, nici bacsis.
Ii varsa Universul la picioare,
Pescarului, din pana cu tais.

venus

Sofia este chelnarita. Pluteste printre mesele de pe terasa, cu zambetul pe buze. Ea nu poate fi ciupita de fund. Intr-o zi, am incercat…. Am intrat in mana acelui barbat nehotarat. Am profitat de momentul in care citea desenul petelor de mustar de pe fata de masa: un san, isi imagina ca ar putea fi, si o pana. Am vrut sa o ciupesc de fund, prin mana lui. Nu am putut. Mi-am atins buricele degetelor unul de altul. Erau fierbinti. Din ce o fi facuta fata asta? Am rugat-o prin gura lui sa se aseze la masa, fata in fata, si sa-i ofere mana.

Skandenberg cu duhul printre pahare si pete de mustar

Cum o duci cu zborul, suflete?
Tot pe margine? Tot pe margine?
– Vrei sa stii?!
Acolo am lasat-o!
Intinsa, cu pantecul deschis catre cer…

gaura neagra
in osanza rotitoarei

Nu a jurat pe nimeni niciodata
Nu injura clientii
Calatorii
Trecatorii
Alunecatorii
Sburatorii

statea acolo intinsa si asteapta
lipita cu spinarea de podea
nici macar nu visa

evisceral,
zbura intredeschis

2004-10-05, Miami


un leu pentru ateneu

ger statie bloc cutie de chibrituri viata de rahat nu tu viitor nu tu recunoastere nu tu carti publicate nu tu iubire nu tu sex fara bani de tigari fara blugi de firma fara chef de munca mama nu ma mai cearta nici tata vai capul meu…

ianuarie 2005 miami

zidurile astea nu ma lasa sa ies
nu mai sunt tanara si nu-mi permit sa ma plang
ma vor intreba nepotii cum de mi-am permis sa sufar de salon
la o varsta cand ar fi trebuit deja sa fac ceva cu
viata mea am o dambla sa imi tin sticlele sub cheie si sa le invechesc asa incuiate
acum sufar din cauza unor intrebari pe care nu mi le-am pus in pruncie
cum ar fi de exemplu in timpul

comunismului totalitar m-am chinuit sa-mi bag mana pe gat
si sa o scot prin ochi absolut nesuprarealist
dar era cenzura si acum iata am peste 35 de ani
si m-am gandit sa scriu si eu pe clubul asta de inima albastra
(caut un curent sa ma var in el)
of viata viata legata cu ata ma uit la costel si ma mir ce probleme are
parca nu ar sti cum se masturbeaza femeile (mai mult…)


ferpar

visul vegetal al lui grigore şi mama

grigore se lasă la umbră cu o pară albă pe piept
cerul lui era negru de la nucile verzi
braţele încărcate de rodii
mii de fărâme roşcate se rostogoleau în sângele lui
muşcate roz şi albe muşcate grigore dormea şi gemea
a deschis un ochi mama lui îl privea
grigore deschide ochiul oglindeste-mă sunt mama ta
lasă-mă să mai dorm nu mă trezi
vreau să dorm
mi-e somn

povestea fetei cu canistra de gaz

grigore îmi permite să încep cu numele lui o poveste (mai mult…)


Aventuri de la munte cu parul cazut pe frunte (Moeciu 2007-2008)

2007 fuse si se duse. Bine ai venit 2008 !

Conform nu mai stiu carei teorii a nu mai stiu carui filosof – imi amintesc si vin cu o completare, promise! – istoriile a aproximativ 20 de fiinte umane (care au tot venit si plecat, ba cu lanturi la roti, ba cu… peugeusul) s-au unit intr-o istorie comuna, intr-o iarna comuna pentru mult mai multe fiinte umane. Iarna 2007-2008. Si asta la Moeciu de Brasov, pe un deal cu vedere la Romania. Iubesc tara asta si oriunde as fi in lume tot aici ma intorc.

Muntii nostri aur poarta (inca?), noi ne-am oprit la aceasta poarta.

0

Casuta noastra, cuibusor de nebunii…

1

La chiuveta, printre farfurii imaculate de atata Pur si complicat, Aghata renunta la cautarea celor 20 de negri mititei si isi arunca ochii pe fereastra. Acolo va fi derdelusul iepurasului… Mda ! Cu talent, poti scrie si povesti pentru copii, nu numai romane politiste proaste si alte aiureli! (mai mult…)