Aníron i e círatha na Valannor
„7 fevruarie 1882
Momoţi,
(…)De-ai fi aici te-aş pupa! Dar aşa să pup în vânt? Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-nchee gândul meu, al
lui
Emin”
celor ce părăsesc cu teamă realitatea
le dau un link căutaţi mantra “popoţica”
rostiţi-o în singurătate peste un lac de conac
când ceaţa se ridică
sau peste o mare fără de sfârşit
în jurul vostru se va deschide o grădină
dincolo de ea o pădure în ea elfii vor face dragoste
atingându-şi urechile încet
semnul că este vremea să pătrundeţi şi voi
tot încet
prin scorbură veţi auzi cum piatra se loveşte în tâmpla lui
nimerit acolo din greşeala de a fi fost văzut
atât de aproape de valannor
când munţii îşi loveau piscurile şi în cer
se pornise războiul viermilor albi
copacii vor vorbi în limbi ca şi cum s-ar ruga
se vor împărtăşi din tâmpla aceluia
vor fremăta ca degetele înmănuşate
pe genunchii femeii ea va muri într-un final
pe corabie
la dorinţă
fără nicio remuşcare
Aníron i e broniatha, ad ae periatham athar i methid en-amar hen
va stiga el din far şi pădurea grădina marea întreagă
nesfârşită
se vor despica fără de toiag
ceaţa va coborî iar pe pământ
pădurea va lumina copacii vor amuţi pe vecie
nici la adiere nu vor mai foşni
“popoţico” veţi auzi iar
ecoul vostru nimic altceva
peste toate tâmpla lui roşie va fremăta uşor
pânzele vor înţepeni spânzurate de catarg
vin la tine miţule băet iubit şi drăgălaş
va răspunde ea
…
…şi ce mult te-am iubit
e dimineaţă în lanul cu maci
*
lipsesc din acest peisaj
iluminat cu neon
în contrast
lipsesc din aceasta haină
agăţată în penumbra din acest trup
găoacea e spartă si eu fugită
din incintă
în timpul unui război
de proporţii mărunte
nimic spectaculos nimic sângeros
nimic
m-am târât am ieşit
ce mult te-am iubit
călcâiul lasă dâră neîntreruptă pe mijloc
un fel de peneş curcanul sunt
pe un fel de cărare care împarte în două
un camp jumătate maci în jumătate de lan
jumatate gunoaiele unui oraş consumator în draci
îmi fac curaj să mă întorc acasă
îi ordon rănii din pulpă să mă lase să plec
acasă
*
încă lipsesc din această haină
*
lipsesc din braţele tale
şi ce mult te-am iubit
îmi stăruie în plex
îmi scarmănă măruntaiele
îmi închide traseele neuronale
sub pălăria aceasta agăţată azi
de umărul drept al absenţei mele
din această haină
ca un înger-liliac căzut de pe cracă
după o zbatere
după un vis
după un coşmar
o cioară se leagănă cu capul în jos
pe sperietoarea unui câmp părăsit
târăsc un picior prin mijlocul lui
cât să-l mai ar
acest meridian s-a întâlnit cu el-însuşi
în casa mea s-a întalnit
eu încă sunt plecată
şi ce mult te-am iubit
*
călcâiul meu ară o cruce
*
absenţa mea în câteva clişee
le trasez una doua trei
aşez cuvintele în lipsa lor unul după altul
dragul meu drag
pe un abac de zgomote
o lipsă
o alta
o tăcere
ce mult te-am iubit
nu socotesc le pun la întâmplare
o paralelă am arat peste meridianul prim
o cruce
pe această jumătate de câmp înflorit
după un război minor
*
peste oraşul consumator în draci s-a lăsat seara
…
10 februarie, 2007, Bucuresti
scenarii scrise cu ruj 
Comentarii recente